 | Considerat pe buna dreptate unul dintre cei mai importanti, talentati si originali regizori din istoria cinematografiei, Michelangelo Antonioni s-a impus inca din timpul vietii ca o voce puternica, distincta, cu o viziune aparte asupra lumii filmului si creatiei. Alaturi de Federico Fellini, Antonioni a marcat o ruptura in traditia neo-realista a cinematografiei italiene postbelice, prin ceea ce el numea adesea explorarea sterilitatii emotionale a societatii italiene moderne (si prin extensie a lumii). Prin filme precum Blow-up, L'avventura, Zabriskie Point si nu numai, genialul regizor a reusit sa ofere altceva lumii, ramanand in acelasi timp el insusi. Mereu. |
Michelangelo Antonioni s-a nascut pe 29 septembrie 1912 in Ferrara, un mic oras din nordul Italiei, si inca din adolescenta a fost atras de arta, inclusiv de pictura si de teatrul de papusi. Intre 1931 - 1935 studiaza economia la Universitatea din Bologna, fiind atras si de spectacolele studentesti de teatru. Se angajeaza dupa absolvire, fiind casier intr-o baca, dar in paralel incepe sa publice mici cronici de film si povestiri in ziarul local, Corriere Padano. S-a facut remarcat prin stilul extrem de critic, indreptat in special impotriva comediilor usoare care dominau cinematografia italiana a anilor '30, dar si prin calitatea articolelor. Se decide sa plece la Roma la inceputul anilor '40, nu inainte de primul experiment regizoral, care a fost la un pas de un final tragic. Atras de ideea realizarii unui film in azilul de nebuni din oras, pregateste totul cu minutiozitate dar in momentul aprinderii reflectoarelor pacientii intra in crize violente si convulsii. Experimentul este abandonat, iar viitorul regizor pleaca la Roma.
Aici incepe sa scrie pentru Cinema, pastrand acelasi spirit critic. Dar cum orientarea neo-realista a publicatiei nu se potrivea cu viziunea lui Antonioni, colaborarea se incheie dupa doar cateva luni. Va urma pentru un timp cursurile organizate la prima scoala italiana de film, Centro Sperimentale di Cinematografia, realizand si un scurt-metraj, astazi pierdut. Dupa o scurta colaborare ca scenarist la pelicula lui Roberto Rossellini Un Pilota ritorna, Antonioni semneaza un contract cu casa de productie Scalera. Isi incepe serviciul miliar, dar reuseste sa colaboreze la alte doua proiecte cinematografice, semnate de Enrico Fulchigoni si Marcel Carne.
Prima productie in adevaratul sens al cuvantului, purtand marca Antonioni, este un documentar despre viata locuitorilor vaii Po, din regiunea sa natala, turnat in 1943. Va fi lansat abia in 1947, in mare parte pelicula fiind distrusa de depozitatea neglijenta. In urmatorii ani, Antonioni continua sa scrie articole si scenarii, face traduceri din literatura franceza si realizeaza alte documentarii : N.U. - Nettezza urbana (1948) si L'Amorosa menzogna (1949), foarte bine primite de critica. Ambele au primit premii din partea Uniunii Jurnalistilor de Film Italieni, al doilea intrand in competitia de la Cannes. Datorita succesului, regizorul primeste sprijinul financiar necesar pentru primul sau film de fictiune din partea casei de productie Vallani Film.
 | Cronaca di un amore (1950) nu s-a dovedit un succes de public, desi criticii au fost incantati de productia tanarului regizor. Povestea tragica a protagonistilor, condamnati sa repete aceleasi gresele si sa ajunga la acelasi final dramatic, a emotionat, anuntand in-nuce viitoare productii Antonioni. Influentat de traditia film noir, dar in parte si de dominatia neorealismului italian, filmul este remarcabil si din punct de vedere tehnic, Antonioni inovand cu mult curaj. De exemplu a folosit o camera mobila, amprenta a experientei ca documentarist, montajul era neobisnuit pentru acea perioada, iar prim planurile abundau, creand o alta structura narativa. |
La Signora senza camelie (1953), urmatoarea sa realizare, a fost considerata mai tarziu un esec si de catre regizor, fiind realizat intr-o maniera similara, inedita, dar fara succes de public. I Vinti (1953), turnat si lansat in acelasi an, alcatuit din trei povesti distincte care se desfasoara la Paris, Roma si Londra, avea sa fie cenzurat si controversat, datorita realismului scenelor violente, pe care Antonioni il cauta, fara a oferi si motivatiile morale sau sociale, nelipsite in filmele epocii. O astfel de forma narativa era totusi prea indrazneata pentru epoca, iar I Vinti a fost mediocru primit, iar povestile complicate, spuse intr-o maniera aparte, nu au ajutat prea mult. Tratand teme precum sinuciderea, alienarea, singuratate, atacand in stilul lui Antonioni atat societatea italiana cat si natura umana si mai ales maniera optimista si artistica de a face filme, l-au impus ca un regizor cu care se lucra greu, care nu renunta la ideile sale si care dorea sa faca filme conforme cu viziunea sa.
La inceput handicapuri, pentru un regizor aflat la inceput, aceste caracteristici aveau sa se transforme ulterior in calitati definitorii.
Il Grido (1957), prezentarea in tonuri sumbre a calatoriei unui modest muncitor, capturata din nou de camera mobila si de maniera rapida de editare, a fost insa un mai mare succes de critica. Jocul practicat de Antonioni, care experimenta diverse tehnici de iluminare si filmare, accentul pus pe jocul marcat de experienta teatrala a actorilor, decorurile interioare si exterioare dezolante, pustiite, deprimante, putinele momente emotionale au facut din Il Grido o pelicula greu de urmarit si acceptat de catre public.
Michelangelo Antonioni parea un regizor destinat unei minoritati de cinefili, productiile sale nu erau populare si erau arareori mentionate.
Urmatoarele patru creatii insa avea sa schimbe radical aceasta perceptie. Numerosi critici considera L'Avventura(1960), La Notte (1961) si L'Eclisse (1962) o trilogie, in timp ce o minoritate include si Il Deserto rosso (1964) , ajungandu-se astfel la o tetralogie, datorita similitudinilor stilistice, cadrelor sociale alese, temei generale si nu in ultimul rand datorita personajelor, in special prin rolurile interpretate de fascinanta Monica Vitti sau carismaticul Alain Delon. In cadrul acestor productii Antonioni nu a ezitat sa isi continue explorarile artistice, experienta regizorala spunandu-si din plin cuvantul, iar succesul de critica a fost fulminant. Daca in trecut era atacat pentru viziunea sa inedita si maniera prea personala de a regiza, acum tocmai aceste elemente au devenit apreciate. In plus, productiile s-au bucurat si de un neasteptat succes de public, marcandu-se astfel o schimbare si o revigorare a industriei italiene de film si prin extensie a cinematografiei europene.
L'Eclisse de exemplu, o fascinanta poveste de dragoste avandu-i in rolurile principale pe Monica Vitti si Alain Delon, avea sa fie unul dintre filmele speciale marca Antonioni, castigand Premiul Special al Juriului la Cannes si fiind nominalizat la Palme d'Or.
Il Deserto rosso a fost primul film color realizat de Antonioni. Dupa ce dovedise ca stie sa se joace cu umbrele si luminile peliculei alb-negru, regizorul avea sa foloseasca tehnologia avansata pentru a abstractiza si mai mult realitatea, folosind diverse trucuri ce tineau mai curand de pictura decat de regie. Cu un stil de montaj rapid, uneori dezorientant si folosirea unor lentile aparte, cadrele, culorile, personajele capata o patina ce il identifica usor, dar il departeaza de realismul tot mai cerut. Povestea tragica a personajului interpretat de aceeasi Monica Vitti, captiva intr-o lume straina si ostila, a fascinat criticii. Il Deserto rosso a fost si un punct de cotitura pentru Antonioni, care pregatea primul mare succes : Blow-Up (1966).
 | Blow-Up ramane si astazi o enigma. Considerat de majoritatea criticilor opera magna Antonioni, este un film ciudat, in egala masura superb si insuportabil, care s-a dovedit cel mai mare succes de public si a starnit un numar fara sfarsit de comentarii. Regizorul a avut si sansa colaborarii cu renumitul producator Carlo Ponti, care l-a sprijinit in aventura sa "americana", lasandu-i si libertatea artistica mult dorita. Cei doi aveau de altfel sa ramana foarte apropiati pentru tot restul vietii. Pelicula, avandu-i in rolurile principale pe David Hemmings si Vanessa Redgrave a demonstrat ca Antonioni nu avea ezitari in introducerea unor teme controversate, care anuntau excelentul Zabriskie Point (1970). |
Primul film al lui Antonioni a carui actiune avea loc in America, a avut mai putin succes, in ciuda coloanei sonore care includea trupe celebre, precum Pink Floyd (care a compus cateva piese special pentru film), Grateful Dead si Rolling Stones. Povestea voit simplista, construind o imagine negativa, chiar ofensatoare a materialismului si autoritatii, scenele adesea socante, obsesia mortii si erotismului au produs un film aproape halucinant, dar care, paradoxal sau nu, a fost un usturator esec de box-office. Nu in ultimul rand acest esec s-a datorat interpretarii mediocre de care au dat dovada artistii alesi.
In 1972, aflat in pauza dintre doua proiecte, Antonioni a fost invitat de guvernul Republicii China, pentru a descoperi personal "miracolul" societatii comuniste chineze si mai ales rezultatul "revolutiei culturale". Rezultatul a fost documentarul Chung Kuo/China, atacat furibund de autoritatile chineze si prezentat pentru prima oara la Beijing abia in 2004, in cadrul unui festival de film dedicat regizorului, organizat de Academia de Film din acest oras.
Dupa Professione: reporter (The Passenger) din 1975, avandu-l in rolul principal pe Jack Nicholson, un alt film destinat pietei americane, o ampla meditatie asupra conditiei umane, Antonioni se impusese deja ca un regizor matur, cu un stil usor de recunoscut, folosind tehnici narative aparte, personaje marcate de dramatism si cu o intuitie regizorala remarcabila. Chiar daca filmele sale nu erau succese de casa, fiecare ramanea in constiinta cinefililor fie si doar prin atmosfera ori o secventa. Pasionat pana la devotiune de cinematograful de arta, Antonioni isi gasise in sfarsit ritmul sau, permitandu-si sa experimenteze si chiar sa se joace. Asa avea sa faca, de exemplu, cu filmul Il Mistero di Oberwald (1980), realizat pentru televiziune.
Cu un buget redus, departe de constrangerile marilor productii, i-a oferit lui Antonioni sansa de a lucra cu noile tehnologii, "jucandu-se" in perioada de post-productie cu gama de culori a filmului, realizand efecte suprinzatoare. Un astfel de joc marca si nevoia lui Antonioni de a evolua intr-o noua directie. Cu Identificazione di una donna (1982) revine la vechile sale teme si simboluri, ignorand direct distanta impusa de public.
In 1985 un atac cerebral il lasa aproape paralizat si mut, dar in pofida speculatiilor si a dificultatilor continua sa lucreze. Mai putin ca pana atunci, parca si mai atent, dar dupa cum declarase in nenumarate randuri nu isi putea imagina viata in afara platourilor de filmare. Realizeaza cateva productii, intre care Al di la delle nuvole (1995), intoarcerea sa in atentia publicului, din pacate ignorata de acesta. Primeste in 1996 Oscarul pentru intreaga activitate, premiul fiindu-i inmanat chiar de Jack Nicholson. Mai fusese nominalizat in trecut la categoriile Cel mai bun regizor si Cel mai bun scenariu, pentru Blow-Up, dar succesul il ocolise. Celebra statueta avea sa fie furata din locuinta regizorului, fiind ulterior inlocuita. |  |
Ultima sa productie avea sa fie o parte din trilogia Eros (2004), intitulata "Il filo pericoloso delle cose". Celelalte doua filme sunt regizate de Wong Kar-wai si Steven Sederbergh. Desi realizat cand cineastul avea deja peste 90 de ani, scurt-metrajul isi pastreaza prospetimea si capacitatea de inovatie, de-a dreptul surprinzatoare.
 | Michelangelo Antonioni a murit pe 30 iulie 2007 la locuinta sa din Roma, in aceeasi zi in care un alt mare regizor, Ingmar Bergman, parasea lumea filmului pentru totdeauna. Antonioni avea 94 de ani. In urma sa ramaneau unele dintre cele mai importante creatii ale cinematografiei secolului XX. |
August 2007
