Citeste mai mult despre Claudiu Bleont
Reporter Artline: Poate fi restrans un spectacol de teatru doar la scena conventionala sau este momentul sa evolueze, sa se deschida, sa vina in intampinarea publicului ?
Claudiu Bleont: Sigur, sigur e. In momentul acesta chiar si la noi fenomenul de teatru in spatii neconventionale este extraordinar de ofertant. E mai usor sa montezi spectacole speciale cu texte datate ale prezentului, intr-un spatiu, ai spune, "neconventional", adica nu intr-o sala italiana sau intr-o sala elisabetheana. Sunt anumite texte care dau mai bine si creeaza o intimitate a dezbaterii mult mai adanca si includ intr-un fel prezenta spectatorului in dezbatere mai bine. Si cred ca e un lucru care i-a apartinut teatrului, cred ca el a avut o evlutie din teatrul religios. La inceput a fost doar povestitorul, ca sa stiti. In teatru exista numai povestitorul. A fost cineva care inspirat, neinspirat, numit, nenumit, incepea sa spuna povesti, sa dezbata, sa puna intrebari, sa arunce intelesuri. Dupa care lucrul asta s-a dezvoltat inspre a juca situatiile alea, a le prezenta : "Uite, cam asa arata batranul de care va povestesc, uite cum era copilul, uite cum era indragostitul". Si asa mai departe. Iar el prinde sa se dezvolte in doua directii. Ar fi un teatru religios, cu tenta inspre mister, inspre povestire, iesit si din misterele din Eleusys. Era intr-un fel un teatru care tinde sa anunte : "Vedeti ca in spatele a ceea ce traiti exista un observator, exista un povestitor, o atentie cu care poti sa-ti cladesti viata." Si pe urma exista partea cealalta, teatrul profan, teatru vulgata, i se spunea, teatrul pentru public, care s-a rupt foarte tare incepand de la greci cu Aristofan, care a devenit teatru popular. Ar fi apolinicul si dionisiacul. Apolinicul este dimensiunea de teatru poetic, cu sens, cu intrebari, cu anvergura transcendentala, inspre misterios, cosmic, mergand pana la Dumnezeu si asa mai departe. Celalalt, care este un teatru dionisiac, un teatru ai spune al directetii, al teluricului, al sarbatorilor dionisiace, cu vin, femei, ciocane, maciuci si asa mai departe. Si a fost momentul acela. Unii l-au regretat, dar eu cred ca lucrurile astea au loc impreuna, cred ca orice fenomen dionisiac este plin de apolinic, iar apolinicul fara dionisiac s-ar dilua si ar pierde. Ar fi ca niste teorii, ca un abur sau ca un mers fara picioare ancorate in pamant. Ca ca in momentul asta e nevoie si coexista texte care merg in spatiile clasice si firesc texte moderne care se aplica bine in spatii construite sau gasite si acceptate ca bune pentru un asemenea text, o asemenea situatie. De exemplu, a fost un spectacol al unui coleg de-al nostru, Gavril Pinte, care a facut un teatru intr-un tramvai, la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Incepea din fata cimitirului, mergea prin Sibiu, se intampla tot ce se intampla in acel tramvai si el revenea, halta era cimitirul. Deci intr-un fel un spectacol de soiul asta isi ofera sansa unei calatorii in care poti sa faci in acelasi timp foarte multe conexiuni si asta e un spectacol bun. Ma refeream la problema observatorului. S-a dovedit stiintific, lucru care mi-a dat alta dimensiune, un alt inteles al prezentei mele in scena si teatru, dar si in viata, prin anii 93, s-a luat premiul Nobel pentru chestia asta. Intr-un accelerator de particule s-au luat doua particule si s-au impulsionat sa fisioneze intr-o camera obscura si pe o placa fotografica, in momentul ciocnirii, ele se sparg in sub-particule atomice care creeaza traiectorii. Ca un dans al infinitului mic. Si s-a dovedit ca cel care observa acest fenomen il determina. Daca tu te uiti la el, ceea ce se va intampla, din aceleasi particule care tot timpul sunt puse sa se ciocneasca, cum arata desenul asta, ce se sparge, ce traiectorii se obtin, depind de cel care le observa. Si asta e o chestie. Am inteles ca e tradusa si in romaneste si ma bucura chestia asta eu am primit-o si am citit-o in engleza si cu toata nestiinta mea sau ca sa spun neantrenarea mea in fizica, mi-a fost placut s-o parcurg, chiar daca n-am parcurs-o in profunzimea ei stiintifica. Se numeste "Tao fizica", am inteles ca e titlul in limba romana, "Tao Physics", si este o punere in acord intre filosofia mistica orientala, din care isi extrage seva si ortodoxia in care sunt si eu nascut si botezat - fiind si nepot de preot si de arhimandrit la Manastirea Dealu - si fizica cu cele mai recente descoperiri in zona cuantica. Si acest lucru era explicat de autor, confirma ceea ce misticii spuneau, ceea ce la Isus se spune, "Ai grija de barna din ochiul tau, nu de paiul din cohiul celuilalt", adica ai grija ca tu esti cel care observi. Si daca vrei sa schimbi ceva in lumea din jur, schimba-ti modul de a vedea lucrurile. Pentru mine de exemplu ortodoxia este nu numai ritual mers la biserica, acatiste, parastase, slujba frumoasa, cor si asa mai departe - este o stiinta aplicata pentru cresterea si antrenarea a ceva misterios din noi insine. Misterios nu in sensul ca e bu-hu-hu-hu, ci ceva care ne scapa, ceva care exista, e prezent, paralel cu noi, o dimensiune. Apropo de chestia asta, in Stephen Hawkins, "Universul intr-o coaja de nuca", spune acest mare fizician ca zece la suta este materie cunoscuta din tot cosmosul, 90 la suta e materie neagra. N-o putem detecta, n-o putem inca masura. Deci noi suntem intr-o mare matrice, intr-un mare mister, in care noi suntem o coaja, un fir vazut. Si ma refer o coaja, un fir, vorbind de galaxii. Intr-un fel cred ca constientizarea acestei cai de mjloc pe care a ajuns sa o intretina si s-o dezvolte ca tema Buddha, este aceasta cale intre ceea ce e vizibil si ceea ce exista si nu vad, si cere sa fie scormonit, intrebat, deschis, viu. Eu sa ma deschid spre ceva. Si sa ma intorc apoi iarasi la cimitir, nu, ca in calatorie. E bine ca exista teatru neconventional, e bine ca exista teatru in spatiile construite si ele prin nevoia oamenilor de scenele care au ajuns si cum ajuns ele sa existe. Macar in teatrele sunt si reprezinta necesitatea unei perioade de timp social, istoric, politic. Iar acest lucru s-a schimbat si e firesc ca si ele sa sufere schimbari. Iar unul din lucrurile care mi s-a intamplat acuma, cand am fost la Avignon Cei de la Primarie au insistat foarte mult sa vin director acolo, si pentru o perioada de timp mi-am luat, in timp ce aveam spectacolele in festival, impreuna cu secretara primarului si cu directorul Casei de Cultura de acolo, sa ne gandim cam ce-ar insemna, cam ce riscuri incumba, ce e de facut si asa mai departe. Si stand si gandindu-ma la ce inseamna chestia asta mi-am dat seama ca si eu aici, in Teatrul National, si alti actori, suntem determinati de spatiul in care facem spectacolul. Cand ai o cladire atat de mare, cum e Teatrul de Stat din Arad sau cum e Teatrul National, atunci aceasta cladire ma face ca spectacolele sa fie intr-un anume fel, repertoriul sa fie intr-un anume fel, felul de activitate sa se desfasoare intr-un anume fel. Ca director trebuie atunci sa stii ce ar mai trebui facut pentru ca e cladirea asa. Ca si cum ai spune "Daca am o casa cu 40 de dormitoare, 10 piscine, o sufragerie cum spunea Rod Stewart "Cateodata stateam si vorbeam cu nevasta-mea prin interfon pentru ca era foarte departe de mine intr-un fel acest habitat creaza relatia. Si atunci tu trebuie sa stii la habitatul asta cam ce gen de relatii merg povestite ? Cam asa merg lucrurile cu teatrul care e determinat de spatiu. Iar apoi teatrul, cand se desfasoara, determina spatiul ala in principal prin actori si pe urma prin privitori, pentru ca cel care observa determina spectacolul. Mi s-a mai intamplat. Intuiam chestia asta, de asta am umblat cateva luni cu articolul dupa mine, pentru ca noi am facut un spectacol la Petrosani, "Anonimul venetian", si am ajuns in turneu la Sibiu. Si fiind atat de aproape de Noica, m-am gandit "Ce-ar fi sa-l invitam la spectacol ? " Dupa care as spune, sa nu spun chiar modestie, poate e prea mult, dar macar o minte mai lucida a zis "Domne, cum iti permiti tu sa-l chemi pe Noica, sa vina sa vada spectacolul ? Ce crezi tu, ca spectacolul asta inseamna ceva sau e de vazut ?". Credeam ca da, pentru ca marturiseste zbuciumul si zbaterea unui om in fata proximitatii mortii, si intrebarile care se pun, reactiile pe care le are, stiind ca are cancer, o tumoare la creier si intr-o zi va muri. Are o intalnire cu nevasta-sa, de care s-a despartit, si se reia intr-un fel legatura. Si de aici apar foarte multe intrebari, deschideri. Si mi-am zis ca e cam mult ceea ce-mi doresc. Insa in momentul ala a aparut al treilea Bleont din mine, care a zis " Dar n-ar trebui sa-ti fie frica. Oricum ar fi spectacolul, Noica il va determina." La cat e el de mare, eu daca as fi un bou, el o sa spuna, "Da, mai, ati incercat" sau "E frumoasa atitudinea voastra ca explorati", "Se vede ca sunteti cruzi". Orice era determinat de el. Sigur ca nu s-a intamplat acest lucru. Eu ii citisem o parte dintre carti si cred ca e una din dimensiunile de conduita spirituala romaneasca senzationala, superba, un om care vorbeste cu respect despre romanismul din noi. Pentru ca aicea sunt intr-un fel si eu pe acest drum. Cred ca, hai sa zicem "boala" sau "la revedere"-le pe care-l luam din lumea asta, care ar fi sa dai in mintea copiiilor, respectiv Alzheimer, te face sa uiti tot. Deci uiti si cine e mama, cine-i nevasta-ta, cine-i fiul, fiica, uiti tot. Tu vorbesti cu oameni care nu mai stii cine sunt, acum, aici. Insa un singur lucru nu se uite : limba materna. Si acest lucru a fost trait si exemplificat chiar de Cioran, care plecand in Franta a refuzat sa mai vorbeasca romana, ca sa-si stimuleze cresterea in limba franceza, ajungand sa fie apreciat pana la a i se oferi premiul Academiei, pentru una dintre cele mai maiestrite limbi pe care a dezvoltat-o prin scrisul lui, el refuzand chestia asta. Insa in momentul cand a facut Alzheimer, nu a mai vorbit decat romana. Si porcarii. Ca un paradox. Deci intr-un fel eu cred in paradox si ca sa ma intorc si la "Tao Fizica " si la similitudinea cailor interioare marturisite de misticii orientali si de cei ortodocsi, paradoxul este felul de a exista al misterului.
Octombrie 2005
