Cei ce viziteaza Muzeul Carnavalet din Paris vor putea descoperi in cele doua cladiri istoria pasionanta si complicata a orasului, de la inceputuri la cladirile si artefactele medievale, de la machetele ce reproduc timpul Renasterii, apoi tumultul si schimbarile aduse de Revolutia Franceza si superba capitala de secol XIX-XX. Picturi si sculpturi infatisand personaje intrate in legenda, aspecte din vechiul Paris, bulevarde si cladiri surprinse de artisti si fotografi, un trecut plin de drame, culoare, personalitati, evenimente, un trecut marcat de nostalgie si vitalitate. Dar in sectiunea dedicata Parisului secolului trecut vor gasi si o incapere aparte. O incapere singuratica si modesta, cu putin mobilier, mai curand un refugiu din fata lumii. Este reproducerea surprinzator de fidela a dormitorului in care a trait si a scris, departe de tot, Marcel Proust. Este camera in care a fost scris un celebru roman-fluviu – In cautarea timpului pierdut.
Peretii si tavanul sunt acoperiti cu panouri de pluta, pentru a tine cat mai departe zgomotele strazii si a-l proteja, spera Proust, de crizele tot mai dese de astm. Ferestre solide, duble, mereu mascate de draperii groase din satin albastru, ce tineau la distanta lumina, larma lumii, si mai ales polenul care ajungea sa il sufoce. Un pat masiv, metalic, pe care il parasea tot mai rar si in care scria toata noaptea ceea ce avea sa fie capodopera sa si unul dintre marile romane ale umanitatii. In spatele lui, sprijinit de perete, un paravan chinezesc. Singura sursa de lumina in acest spatiu de hermit modern era o mica veioza cu abajur verde, ce ardea pana dimineata. Langa pat, pe o eleganta masuta de palisandru se gaseau mereu uneltele scriitorului: calimara, mai bine de o duzina de tocuri simple, scolaresti, penitele, ceasul, o pereche de ochelari. Cum nu incalzea camera din care nu mai iesea aproape deloc, temandu-se ca aerul uscat ii va declansa o noua criza, isi punea pe picioare o haina captusita cu blana. Va ramane in acest dormitor din cladirea de pe Bulevardul Haussmann, numarul 102 pana in 1919, scriind frenetic, rupt de tot trecutul sau monden si stralucitor, in caiete mari, cartonate, un manuscris complicat si plin de reveniri, stersaturi, adaugiri.
Se mutase aici dupa moarte parintilor sai, pe care ii adorase, si pentru prima oara se vedea nevoit sa locuiasca singur, departe de un trecut pe care il vedea acum ca pe un paradis, si in 1905 inchiria acest apartament de la una dintre rudele sale. Era un spatiu zgomotos, aglomerat, cu mult mobilier care nu ii placea dar era pe gustul epocii, si in care dupa 1908 va incepe sa scrie marea sa carte. Iar cea mai apropiata fiinta avea sa fie din 1914 menajera sa, Celeste, mereu ingrijorata ca stapanul ei mananca prea putin, nu iese din casa, isi pierde noptile in lupta cu boala si scriind mereu la un roman ce parea interminabil. Cand in 1919 matusa sa va vinde apartamentul in care isi construise spatiul sau intim pentru Proust va fi o noua prabusire, si mutarea intr-o noua casa, un apartament de pe Rue Hamelin, la numarul 44, va fi o dezradacinare si un disperat refugiu. Si ceea ce nu stia era ca cel care scrisese atat de mult despre timp nu mai avea nici el insusi prea mult vreme la dispozitie.
A.L.
Ianuarie 2016
