Ambroise Vollard (1886-1939) a fost un celebru negustor de arta francez, unul dintre cei care au jucat un rol esential in istoria curentului impresionist si nu numai, un indragostit de pictura care a inteles ca totul se schimba spre sfarsitul secolului al XIX-lea. Un sustinator entuziast al unor nume ca Renoir, Cezanne, Van Gogh, Picasso, Derain sau Gauguin, de unii dintre ei fiind apropiat, colectionar si editor, Vollard a lasat din fericire si un pasionant volum memorialistic, tradus si in limba romana, “Amintirile unui negustor de arta” fiind o istorie vie si surprinzatoare a lumii artistice in care a fost martor, cumparator, critic si inteligent cronicar. Vollard a prins vremurile in care un nud de Renoir nu gasea cumparator pentru 250 de franci (va ajunge pana la urma in colectia lui Rodin, care a dat pentru el 25 000 franci), “Portretul lui Zacharie Astruc” de Manet parea ingrozitor de scump la 1000 de franci, iar straniile si minunatele litografii semnate Odilon Redon, care astazi ar fi unele dintre cele mai apreciate piese in orice colectie, isi gaseau greu cumparatori pe la 1890 pentru mai putin de 10 franci. Iar Vincent van Gogh, ale carui picturi ating astazi cote ametitoare in rarele ocazii cand ajung la licitatii, era evitat chiar si de cei care se laudau ca sunt pasionati de “arta noua” si de avangarda. A organizat expozitii, a vandut si cumparat lucrari, a primit inapoi tablouri ale impresionistilor pentru ca proaspatul cumparator se razgandise, a urmarit decaderea treptata a artei academiste, a fost martorul direct sau indirect al conflictelor, impacarilor, rupturilor si rivalitatilor din lumea artistica a vremii. Cum a fost si o cearta intre Renoir si Degas care a suscitat atunci destule comentarii.
Chiar daca intre cei doi era o mai veche prietenie si o admiratie reciproca (Renoir il admira pe Degas pentru maiestria sa la desen, iar pictorul balerinelor era adesea incantat de panzele amicului sau), o neintelegere a dus in cele din urma la o cearta violenta si chiar la distrugerea partiala a unui tablou de Renoir chiar de catre autor. Si totul a inceput cu o donatie.
Dupa cum isi aminteste Ambroise Vollard in memoriile sale, Gustave Caillebotte isi pregatea testamentul prin care dona bogata sa colectie de arta impresionista. Cum printre lucrari se gaseau numeroase picturi de Pierre-Auguste Renoir, pe care colectionarul artist le cumparase pe cand cota pictorului era ridicol de mica, acum se simtea vinovat. Asa ca i-a lasat dreptul ca dupa moartea lui Caillebotte sa isi aleaga din colectie o lucrare, una singura. Atunci Renoir era deja un pictor cunoscut, care vindea bine si avea deja colectionari, apreciat si indragit, asa ca nu a fost mirat cand un cumparator s-a aratat interesat de astazi cunoscuta “Le Moulin de la Galette”, panza pentru care ar fi fost dispus sa dea 50 000 de franci.
Executorul si fratele lui Caillebotte l-a convins pe Renoir ca ar fi pacat ca Muzeul Luxembourg sa ramana fara una dintre piesele de rezistenta, o veritabila capodopera ce ar trebui vazuta de toata lumea, si nu sa ramana in colectia unui singur pasionat de arta. In cele din urma Renoir a renuntat la lucrarile sale si a ales un Degas, un pastel cu o “Lectie de dans”, incantator si pe gustul sau. Pe care mai tarziu Renoir – uneori prea generos chiar si cu lucrarile altora, cu atat mai mult cu ale sale – a cedat acel Degas lui Paul Durand-Ruel, cunoscutul negustor de arta, unul dintre primii sustinatori ai impresionistilor.
Nu era un gest ofensator poate, dar afland (in lumea artistica pariziana certitudinile zburau mai repede decat zvonurile) Degas s-a simtit ranit de gestul lui Renoir, asa ca i-a returnat la randul sau un tablou pe care contemporanii il privisera cu invidie, un portret in marime aproape naturala infatisand o frumoasa si seducatoare doamna in rochie albastra. Era magnific, dupa cum isi aminteste Vollard, care a fost de fata cand lucrarea a ajuns la Renoir. Jignit si furios, acest atat de bland si jovial pictor, care isi permitea arareori iesiri nervoase, nu a ezitat sa spintece pur si simplu o parte din panza de mari dimensiuni cu un cutit de paleta. La insistentele lui Vollard, socat de incident, a supravietuit doar partea de sus a portretului, pentru ca Renoir, parand ca-si revine dintr-o veritabila transa, si-a amintit emotionat cat de greu a fost sa picteze chipul modelului. I-a raspuns lui Degas printr-un mesaj scurt, scris in pripa pe o foaie de hartie: In sfarsit! In sfarsit se certase cu prietenul sau Degas.
Relatia avea sa se repare mai tarziu, Renoir fiind genul prietenos si gata sa treaca fie si peste jigniri sau gafele unui prieten, insa pentru Ambroise Vollard, negustorul si colectionarul care ii cunostea bine pe amandoi – si caruia Renoir i-a facut un reusit portret – a fost o scena imposibil de uitat.
