Primita cu elogii inca de la prima editie (aparuta in 1964), cartea lui Chaplin a fost numita “cea mai buna autobiografie” scrisa de un actor, si dincolo de statutul mitic al omului care schimbase pentru totdeauna istoria cinematografiei, fiind un uluitor factotum intr-o perioada in care industria inca isi cauta drumul si reperele, volumul a convins publicul dintr-un motiv foarte simplu. Chaplin scria cu sinceritate, o memorie prodigioasa, o pasiune pentru detaliu si fler pentru ansamblu, dar mai ales cu talentul unui prozator (nu intamplator toate filmele sale, fie si cele de inceput, au acel flux narativ cuceritor) care stie cum sa isi capteze si sa isi pastreze cititorul. Nu putine astfel de carti de ieri si de azi se dovedesc prea adesea simple auto-adulari, mai ales in cazul unor nume infinit mai modeste si repede uitate, dar dincolo de reconstruirea trecutului si prezentarea in fata publicului sau – iata-ma, acesta sunt – Chaplin este adesea surprinzator de modest, parca nici nu ii vine sa creada ca a reusit sa faca atat de mult cu filmele sale. Pentru Chaplin cinematografia a fost inainte de toate poveste, desi inceputurile sale au fost triste, dickensiene, intunecate. Ani petrecuti in suburbiile Londrei, lipsuri, saracie, foame, alcoolul (care a reprezentat o constanta in familie, la fel si amenintarea spectrului nebuniei), toate erau ingredientele unei biografii care se termina prin geniu sau tragedie, arta sau ratare cumplita. Cum a devenit Charles Chaplin acel Chaplin, la vederea caruia publicul ce prinsese gustul cinemaului (la inceput mut, insotit de muzica unui pianist obosit si platit mizerabil, abia mai tarziu dobandind magia sonorului) izbucnea in hohote de ras, lacrima, striga, aplauda si ovationa, suferea alaturi de micul vagabond sau se infuria atunci cand adversarii acestuia pareau (vremelnic) mai puternici.
In ce fel un copil sarac a avut intuitia care i-a permis sa inteleaga ca aceasta noua arta, a saptea dupa categorisirea deja iconica, inseamna viitorul? Cum si-a scris povestile, cum si-a imaginat filmele, cum a gasit acel dozaj inimitabil de umor (pentru ca mai presus de toate Chaplin a inteles umorul, bucurandu-se si ajutandu-i si pe ceilalti sa se bucure de el), nostalgie, iubire (pentru ca se simte ca si-a iubit eroii, fie si cei episodici sau pur si simplu rai) si stiinta a filmului? Iar dincolo de imaginea de pe marele ecran prin ce controverse si campanii negative de presa a trecut, de ce a fost la un moment dat trecut pe lista celor acuzatii de simpatii politice inavuabile in epoca, cum a rezistat persecutiilor, cum a iubit, a parasit si a fost parasit, cum a devenit celebru si cum pentru o vreme a ales sa se detaseze de film, obosit si tracasat. Pentru a realiza alaturi de o intreaga lume ca filmele sale aveau sa ramana, capitole dintr-o istorie a cinematografiei pe care in buna masura o scrisese.
Dupa cum isi aminteau contemporanii sai si dupa cum o recunoaste marele actor si regizor, Chaplin putea sa fie un personaj dificil, mai ales pentru cei care incercau sa ii schimbe stilul de lucru sau sa ii impuna modificari pe care nu le putea accepta. Avea mereu intuitia solutiei corecte, stia aparent de la bun inceput in ce directie trebuie sa mearga un proiect (chiar si la inceputurile carierei), gasea solutii ingenioase pentru anumite scene dificil de filmat si era aproape intotdeauna de un perfectionism maniacal, obositor pentru cei din jur. Perfect constient de propria valoare, putea in acelasi timp sa fie generos, rabdator, prietenos, de o sensibilitate care parca anula strictetea de pe platoul de filmare. Un creator complex, cu vulnerabilitati si defecte pe care si le recunoaste cu o candida sinceritate, indragostit de cinema si de trecut, regasindu-se uneori doar cu greu intr-o lume care se schimbase si intorcandu-se in paginile masivului volum cu pasiune, dragoste si adesea tristete in spectacolul unei lumi careia in buna masura i-a dat nastere.
Charles Chaplin, Viata mea, editura Nemira, 2021
