Fata de "banalul metafizic", banalul cu miros de radacini articulat în orizonturi, banalul cotidian e cu mult mai subtil, mai solicitant, mai interesat de timpul nostru, de posibilitatile noastre. Sigur, banalul metafizic are avantajele lui, dar banalul cotidian, banalul deloc stingher, devorator sagace al destinelor, ne împresoara, ne constrânge la a-i ceda si chiar a-i deveni devoti prin excelenta. În fata lui nu exista refugiu, nu i te poti sustrage, spectrul lui înainteaza spre noi/prin noi, fara dileme, fara mustrari de constiinta. Cultul Banalului îsi are slujitorii sai devotati, stapâniti de bunele intentii ce paveaza drumul dintre ei si ceilalti. Propovaduiesc sincopa, viitorul încarcat cu ce-ar fi trebuit înca de ieri. În fond, Banalul poarta o lupta în urma careia ne câstiga, mai devreme sau mai târziu, deopotriva pe toti, prin diversele forme ale nepasarii noastre.
Dezarmati, alunecam, pe nesimtite, în mrejele indefinitului, ale lipsei de contur, ale precaritatilor de orice fel, în definitiv sucombam în indeterminare, structurii noastre interioare substituindu-i-se antonimul ei.Acestui banal nu-i poti ascunde nimic, se întâmpla ca ne cunoaste în cele mai mici amanunte, ne devoreaza clipa de clipa, ne extrage din propriile limite pentru a ne reda intr-o formula diminuata. Banalul este un demon. Se ridica si coboara prin noi, se insinueaza pana la identitate cu putintele si neputintele noastre, cu cele mai intunecate, mai necunoscute si mai indepartate unghere ale fiintei care am putea fi, ale "fiintei noastre optative". Este o piatra sub povara careia ne simtim coplesiti, imputinati, dar de sub greutatea careia a ne smulge inseamna negresit a ne infiora la forja luciditatilor febrile. Acestui demon, solitudinea nu-i e pe plac.Lumea lui, nesfarsita platitudine, o imparte binevoitor cu orisicine. Orisicine doreste sa-l insoteasca.
Cel mai adesea in proximitatea lui se afla Viciul, demonul curtenitor, cel care iti izbeste simturile, sfaramand baricade dupa baricade, cel care se infatiseaza prin excelenta celui ce lupta cu sine si cu ceilalti in forma insingurarii ori a ruperii de lume (pierzand demult dimensiunea critica). Il putem simti in proximitatea tuturor dorintelor noastre, e promotorul, e viermele neadormit, este gandul in delir, e lasitatea si slabiciunea noastra.
Banalul cu insertii de viciu
Banalul e calauza prin excelenta spre Viciu, iar Viciul ne livreaza Banalului in toata splendoarea noastra. Demon, Viciul are puterea sursei. Avand natura unui virtuoz, el se masoara pe sine cu sine insusi, se depaseste temerar pe sine in toate, remarcabila forta a geniului rau (sic!), capatand trasaturile inca neexplorate ale sufletului inca virginal, incitat si sfaramat in propriile neintelegeri, mereu debusolat in periplurile sale. Mat cristal al nesfarsitei metamorfoze catre diafanie este sufletul traversat de indoiala, de articularea anevoioasa a dorintei neclare purtand in sine si cu sine sigiliul trainic al anatemei. Viciul isi impleteste fiinta cu limita, cu delirul exotic, cu extrema disperare a celui ce traieste in zona mediana a vietii, a dorintelor, a necesitatilor. Isi masoara puterea cu naturile caldute, aflate la mare distanta de incordarea ori tensiunea extremelor, strapunse de nelinistea indoielii, cu toate naturile rarefiat compuse din substanta eterica a banalului insipid. Se spune ca are putine sanse de a seduce angelica virtute. Desi in plina verva, mereu tentant, mereu neobosit si proaspat ca o floare de primavara, ataca subtil, articuland cu impetuoasa morga intreaga arta de cuceritor, rareori izbandind la portile fragilei virtuti. Pesemne Viciului ii lipseste "virtutea" ce prin excelenta i-ar deschide calea spre inima acelui ceva c(ar)e nu este el. Pe maiestuoasa sa carare ai sentimentul ratacirii intre repere inexistente. Rafinamentul estetic al Viciului e arareori intrecut de frisoanele nerabdarii, ale asteptarii vinovate, ale reactiilor unei chimii nepatrunse in complexitatea retortelor si a elixirurilor ei. Excentricitatea acestui demon aluneca nostalgic uneori in anonimat.Dar, vai, ce pacat! Lipsit de fard, surasuri sau viclenii, demonul nostru cade uneori neputincios ingenuncheat la portile fermei virtuti. Ce trist si ce virtute sa te recunosti infrant?!
Tegumentul, maxima profunzime a Banalului
Deliciul Banalului de-a te inscrie pe linia moarta a lui nicaieri, niciunde, nicicand se concretizeaza perpetuu, purtandu-te increzator pana la margine de abis. Cata vitalitate poate degaja in a plonja in mareea bizareriilor nocturn-diurne! Febrilul gesticulatiilor angajate in neantul istoriei, caci nimic din incercarile noastre nu are durata, scop ori sens, se pierde nedeslusit si pentru totdeauna in marasmul funciar al fiintei ce am devenit. Si daca totusi vorbim de un scop al disimularii scopului sau de un sens al stergerii oricarui sens, atunci o facem doar cu titlul de inventar si pentru a descrie diacronia acestui demon numit Banalul.Slabeste definitiv forta oricarei vointe. In fapt, anticorpul spiritului nostru se vede anihilat prin eroziunea treptat, dar adanc operata de acest tenace si insistent demon. Cu forta unei picaturi de apa, sapa incet, dar sigur, comite opera sa fundamentala, in fond stivuieste pe orizontala cele cateva trasaturi ale verticalitatii noastre.
Banalul se simte dator de a suprima si sublima orizontul oricarei cautari in ternul geometric liniar, in invariabila privire pe/la orizontala, incapabila sa desluseasca ori sa mai caute, variatia vreunui peisaj al eului. Obtureaza privirea de la radacina, sedandu-i vigilenta pentru orice adancime, frangandu-i orice nevoie de a mai cauta, de a mai sonda or ce nevoie sa mai fie cand totul se afla la vedere si sentimentul familiarului te copleseste in fiecare lucru? Suprafata, tegumentul este maximul de adancime pe care il poate sonda un spirit asaltat de familiar, e apexul tocit al unei analitici a curiozitatii. In epiderma realului sfarseste orice curiozitate, pana aici isi desfasoara dorinta de a sti, de a cunoaste. Iti infatiseaza un cosmos in care temeiul zace trandav langa intemeiat. Suprimand distante metafizice, Banalul spera sa treaca neobservat, mascand in forma familiarului nefamiliarul, imbracand un intreg univers in hainele diafane ale "demult stiutului". Te smulge din nelinisti!? instalandu-te confortabil in propria-ti liniste. Straina lui ideea vreunui zbucium, nu lasa nimic sa tulbure apele "adanci" ale sufletului devotat lui, caci metafizica sa, daca are vreuna, se reduce ineluctabil la orizontalitatea "gandului", la spatiul cartezian in care adancimea isi afla acum alienata fiinta, contopita fiind in substanta uneia din celelalte doua dimensiuni.
Viciul
Demonia viciului ca si demonia banalului se origineaza in puterea sursei. Se revendica din profunzimea articulatiilor celui care se lasa prada lui. Insinueaza o tensiune in cutele spiritului pe care o valorifica in fel si chip. Cel care a simtit banalul pe pielea lui, cel care a trait in relieful tern al nepasarii in preajma viciului va re-simti din nou realul, va patrunde altcumva si din alta perspectiva metabolismul cotidianului. Se va simti viu la modul optim. Dar pentru cat timp si cu ce sacrificii? Apexul tocit al simturilor invinge inertia plictiselii, reducand existenta la a trai cu toti porii si prin toate mijloacele. Viciul impinge fiinta la o repliere spre extreme, definindu-se astfel in contradictie cu mijlocul, cu mediocritatea, cu felul de a fi moderat, dar plictisit, "adica nici asa, nici altminteri" - nici bine, nici rau. Extrema ca o voioasa fatalitate escaladeaza normalul, bunul-simt, viata vecina in orice clipa cu responsabilitatea, mersul in aval ori in amonte cu gandul la celalalt. Ca exorbitare, extrema te confisca celuilalt, te egocentrizeaza. Esti si ramai in lumea ta propriul tau soare. De aceea viciul e ceva pe care il traiesti pe cont propriu.Demonul invinge gravitatia banalului, centrifugandu-ne la periferie in cele doua sensuri.In primul sens, constiinta noastra capata conturul iesitului din comun, al indepartarii. Acea indepartare care inchide in sine si cu sine departarea. La randul ei, departarea devine explicabila prin distanta. Dar nici distanta in sens spatial si nici cea temporala nu satisfac pe de-a-ntregul acea dimensiune interioara la care are acces acest demon. Poate doar indepartarea sufleteasca sa contureze cat de cat orizontul pierdut al propriei rataciri. In cel de-al doilea sens, periferia functioneaza ca o scoatere din uz, ca o livrare la marginea fiintei noastre. Deliberat rupem legatura profunda dintre "noi" si "noi insine", pastrandu-l pe "noi" in alcatuirea lui slaba, neautentica.Viciul nu este doar un mic derapaj, o chestiune de optiune personala, un moment nefericit, o mica suspendare a luciditatii, o intamplatoare ratacire de sine. Caderea a fost intotdeauna mai usoara decat urcusul, iar decaderea, un deliciu al rafinamentului cu rezultat nul. Mentinerea intre a urca si a cadea n-a satisfacut niciodata pe nimeni. Linia de plutire fara efort, fara sa vrei sa mergi intr-o directie sau alta, e o deriva inutila in zona banalului. Greu de acceptat o intoarcere in orizontul banalului cand poti avea apoteoza absurdului.
Absurdul
Al treilea si ultimul demon, absurdul, sta indeobste la capatul lucrurilor, acolo unde se presupune ca am ratacit drumul, ca nu mai exista cale de intoarcere. Pe cararea fiintei noastre, calauziti de banal ori de viciu, aflam curand, nebanuind, capatul. Rumoarea intalnirii cu propriul desert, dezbracati de armura sinelui, privim in golul care suntem. Anatomia haului ca ratacire scoate la iveala calatoria fara scop sau, in orice caz, croaziera care nu-si mai gaseste ratiunea de a fi. Uitand de ce si pentru ce, incotro si de unde, naufragiem intr-o devalmasie a reperelor inutilizabile, intr-o pleiada de puncte cardinale ce duc la imposibila orientare. Drept consecinta, absurdul ne invita insidios la un tip de reflectie, fara noima, in textura careia putem ghici aporia si paradoxul. In posesia acestui demon, sufletul pare sa cante o singura nota aflata dincolo de orice gama posibila, o nota a falsului prin excelenta. Repliati la extrema, traind viata la cel mai inalt nivel, ajungem, nebanuind, in rarefiatul absurdului. Aici, ca dupa o lunga distilare, sufletul dezbracat de vigilenta si vointa inchide un ciclu al intinerantei cu miza nula. Banalul, si mai apoi absurdul, sedeaza discret, dar sigur constiinta, suprimandu-i orice orizonturi. Incapabili sa-l mai rostim pe de ce, subintindem anesteziati retorica interogatiei: pentru ce? De vreme ce banalul prezicea un soi de familiaritate la limita dezinteresului, exhiband analitica boanta a curiozitatii, absurdului ii revine menirea de a simplifica si mai mult acesta nepasare. Ridicand matematic lumea banalului la puterea absurdului, demonul nostru nesocoteste legea.Cum n-o poate invinge, ne convinge pe noi de inutilitatea ei. Saracita de noima, realitatea noastra capata infatisarea unei tragedii antice.Ne-am astepta ca in demonia lui cugetarea sa nu-si gaseasca locul. Dar tocmai aici, acest reflex impardonabil e cu putinta si doar intr-o asemenea companie. Chiar ca iti vine sa te intrebi: in fond, cui se adreseaza absurdul? Pesemne ca are in vedere gandul cel de pe urma, asa precum in zicala aceea tipic romaneasca "Da-(m)i, doamne, mintea romanului de pe urma". In acest moment, Absurdul isi rateaza in mod esential menirea. Cascand prapastia, in adancul careia nu poti privi fara consecinta ultima a inutilitatii proprii, absurdul ne pare ca-si joaca ultima carte. Dar reflexia, atunci cand intervine, impinge victima la introspectie, la escaladarea abisului personal si, de aici, uneori la salvarea sa. Prin urmare, daca totul e lipsit de sens, culminand in cele din urma cu nonsensul existentei noastre, ne trezim surprinsi si inchisi in circularitatea Absurdului. Dar chiar nonsensul apeleaza la o rezerva nestiuta a sufletului nostru, rezerva pe care demonul, oricare ar fi el, n-o poate accesa. Caci da, exista salvare. Absurdul insusi devine absurd. In chip de ouroboros (n.r. - simbol antic al unui sarpe care-si inghite coada), acest demon se consuma ingurgitand din propria-i fiinta.
Si poate prin felul in care i-am tratat, Banalul, Viciul si Absurdul devin, in final, trei demoni simpatici. Trei demoni ce-si demonstreaza, pe alocuri, ineficacitatea. Suntem indreptatiti sa credem ca putem totusi spera la o salvare, ca nu e totul definitiv pierdut. Traim cu nadejdea sa le scapam. Insa radiografiile de acest gen descriu osatura unor vietati ce-si cultiva existenta pe trunchiul fiintei noastre, al nepasarii si al uitarii de sine.
Iata de ce un apel la memorie, la a nu uita cine suntem si care ne este menirea, deschide indubitabil calea catre fiinta autentica, catre Calea, Adevarul si Viata cea adevarata.
