 | Editura Polirom a avut o initiativa riscanta, luata in deradere de multi si privita ca un gest suicidal din punct de vedere editorial si mai ales financiar : o colectie dedicata exclusiv tinerilor prozatori romani. Adica celor care scriu altfel, care sunt acuzati de obscenitate si pornografie, care se incapataneaza sa creada ca pot sa schimbe lucrurile si pot sa scoata o literatura anchilozata si muribunda din haul in care a fost aruncata de ani buni, ca un elefant bolnav care trage sa moara. Din nepasare, neputinta sau rea-vointa, este cu totul alta chestiune. Tinerii incearca sa ofere altceva, iar in timp s-a dovedit ca ideea nebuneasca a editurii iesene a fost un pariu castigat. Poate ca nu neaparat in plan financiar, dar pentru o astfel de initiativa, oricat ar suna de idealist, castigul material conteaza mai putin. Oare mai e de mirare ca si alte edituri au inceput sa se indrepte spre tinerii autori ? |
Colectia Ego Proza a oferit publicului un alt fel de scriitura, nume noi, idei noi, teme adesea traznite, personaje scandaloase si ingenue, si a prins. A prins chiar foarte bine. Iar cartea tanarului prozator Sorin Stoica, "O limba comuna", este una dintre cele mai bune aparute in ultimii ani pe piata romaneasca. Este greu sa faci o astfel de ierarhizare care poate deranja, poate jigni, poate enerva si poate trezi orgolii pe care le credeai extirpate, dar acesta este purul adevar. Este o carte foarte buna.
Numai ca este greu, cumplit de greu chiar, sa scrii despre o carte buna, atunci cand stii ca autorul care te-a facut sa razi, sa plangi, sa te implici, sa te intrebi si sa ramai la cate o pagina visator, cu ochii in gol si rotitele mintii sarind din axa care le tinea, nu mai poate fi intalnit. Nu mai poti sa il cauti, nu mai poti sa il intrebi nimic, pentru ca Sorin Stoica nu mai este printre noi. La inceputul acestui an, la doar 27 de ani, dupa ce s-a luptat inversunat cu boala care il ameninta (si ce pagini savuroase i-au trezit experientele din spitalele romanesti) Sorin Stoica a plecat. Pur si simplu. Au ramas doar cartile, articolele din presa, jurnalul (publicat tot de Polirom, ca un omagiu postum).
"O limba comuna" poate fi privit in multe feluri : ca un jurnal, ca o autobiografie, ca o uriasa piesa de teatru a lumii lui Sorin Stoica, o galerie de personaje dense sau funambulesti sau ridicole sau amuzante, ca un testament, ca o lupta. Este scrisa in stilul lui puternic, viu, amuzat, personal, usor de recunoscut, fie si doar prin folosirea deja celebrului "io" in locul doctului eu (eventual insotit de un oftat important si o zbatere de pleoape). Sorin putea sa scrie despre orice, si sa te faca sa il citesti, fie si doar pentru felul in care citea. Cel mai anodin subiect si-ar fi gasit o forma cu un umor savuros, cu dimensiuni de spectacol. Numai ca Sorin Stoica isi gasea si subiecte si personaje unice, sau stia cel putin sa le faca astfel.
Eroul principal este chiar autorul, aproape surd, internat la inceput prin spitale, suferind interventii dureroase si grotesti, penduland intre lumea facultatii, prietenii cu care merge la o bere, iubita care este oficial a altuia (si isi gaseste timp sa treaca pe la Sorin cand si cand - dar cat de impresionante sunt acele momente), gazdele de la capatul tramvaiului 41, lumea fabuloasa a satului natal (in care taranii pasunismului au facut loc celor inversunati pe baiatu' lu' dom director, care si-a permis sa ii prezinte in romanele sale - ori ceva similar i se intamplase si lui Marin Preda) si mai ales lumea scrisului sau. Stilul adesea "bascalios", cum recunostea autorul, nu este semnul ca Stoica isi aroga rolul de inchizitor, ci de observator aici amuzat, dincolo trist, care incearca sa schimbe ceva, incearca sa ii faca si pe ceilalti martori la bucuria descoperirii unui subiect, unui om, unui personaj. Sorin Stoica nu se situa deasupra tuturor pe baza vreunui talent ascuns, a unei origini nobiliare cu documente trase la xerox prin beciuri sau prin tupeul tamp, ci prin faptul ca era scriitor si ii placea sa scrie. De fapt, dincolo de placere, era nevoia, era drogul scrisului, era singurul fapt care il facea invincibil, fericit, perfect.
Sorin Stoica s-a grabit sa scrie, a abordat teme diverse, a fost preocupat de lumea facultatii unde preda, de antropologie, de mister, de carti, de orice. Nimic nu il plictisea, dupa cum se vede si in carte, pentru ca el chiar cauta "o limba comuna". Aceea care i-ar fi permis sa se explice si sa ii faca si pe altii sa vada ce era frumos. Dezgustat de ideea anarhismului, a distrugerii, incerca sa se opuna unei lumi strambe scriind ceva frumos, durabil. Este o carte profund personala, amuzanta (chiar daca acum este un haz ingemanat cu o lacrima), plina de energie, de vitalitate, de lumina. Chiar si prostia are rolul ei, chiar si rautatea, chiar si nimicnicia, toate fac parte din angrenajul complex in care ne invartim. Sorin Stoica a lasat in urma sa mai mult decat cei care se limiteaza la conturi, masini si vile, a lasat o lume in cautarea unui limbaj comun, o lume care traieste prin sine. Este mai mult decat vor realiza cei mai multi. Doar poate ca simpla lectura a acestei carti speciale va insemna mai mult pentru cineva decat si-ar fi imaginat vreodata autorul.
Sorin Stoica, O limba comuna, Editura Polirom, Colectia Ego Proza, Iasi, 2005
