Curiosii care ajungeau din intamplare sa vada spectacolul pregatit de onorabilul Emmanuel Dukes pentru nobilii domni si distinsele doamne (trebuie sa stii cum sa iti cuceresti publicul) ramaneau cu siguranta uluiti. Poate povesteau intorsi acasa ca intr-o zi de pe la sfarsitul veacului al XVIII-lea, poate chiar in primii ani ai secolului urmator, au vazut ceva cu totul incredibil. Poate ca initial nu ar fi mirat pe nimeni. Daca aveai pofta de un spectacol de curiozitati si ispravi iesite din comun, fara sa ai acces la colectii de arta si bizarerii aduse din toata lumea, aceste spectacole cu iluzionisti, farsori, atleti si artisti de circ, alaturi de nefericiti cu tot soiul de diformitati prezentate in maniera exhibitionista, erau cam singurele optiuni. Speriau, incantau, se vorbea despre ele, erau ieftine, iar “companiile” calatoreau prin toata Anglia si nu numai. Emmanuel Dukes nu avea vreun monstru diform, unul din acei “freaks” care peste multi ani va inspira un celebru film omonim, regizat de Tod Browning, imposibil de facut astazi. Sau nu tocmai. Ne putem imagina cum in fata publicului platitor, intr-un cort cu miros greu, de inchis si vechi, pe o scena prafuita si prost luminata, vine in fata oamenilor o tanara, aproape o adolescenta. Spre uimirea tuturor, incepe sa picteze tinand pensula cu gura, alternand culorile cu dexteritate si repeziciune, urmand un desen mental pe care doar ea il vede, si in scurta vreme are gata un tablou mai mare sau mai mic. Este experta in miniaturi, foarte cerute in epoca. Picteaza cu aceeasi indemanare portrete miniaturiale sau incantatoare peisaje, da si autografe, iar lucrarile ei ajung sa fie tot mai cautate si vandute cu preturi uriase pentru un artist amator, chiar pana la doua sau trei guinee, grelele si mult doritele monede de aur de atunci. Si asa cum se intampla cu majoritatea artistilor nu primea mai nimic din sumele castigate, Dukes pastrandu-si cea mai mare parte.
Tanara artista se nume Sarah Biffen. Era ucenica lui Dukes de ceva vreme, de cand avea doar 13 ani. Si picta cu gura pentru ca se nascuse fara maini si cu picioare nedezvoltate, vestigiale. Un blestem pentru familia simpla de tarani din East Quantoxhed, comitatul Somerset, care au vazut-o foarte probabil ca o pedeapsa pentru pacate venite din cine stie ce neam trecut, si poate ca au fost la un pas sa o abandoneze sau sa o lase sa moara de foame. Un copil nedorit, mai ales unul care nu se putea nici macar hrani singur, era o povara pentru orice casa. Si totusi Sarah a invatat sa citeasca, a reusit chiar sa scrie, si cumva a ajuns la varsta de 13 ani, cand (ca intr-un roman de Charles Dickens, care o va pomeni in mai multe randuri) este data domnului Emmanuel Dukes.
Nu era ceva iesit din comun. Copiii din familiile sarace, sanatosi sau nu, ajungeau adesea sa fie practic vanduti vreunui intreprinzator, devenind artisti de circ, muzicieni amatori, lucratori in fabrici mizere (care le scurtau viata) sau nevoiti sa se descurce cum puteau. Chiar sa fure sau mai rau daca era nevoie. Sarah a avut intr-un fel noroc, pentru ca atunci cand Dukes si-a dat seama ca infirmitatea ei nu aduce suficienti bani – cat sa platesti pentru a vedea o nefericita fara maini si picioare – a invatat-o sa faca altceva. Nu putea sa danseze, poate nici sa cante, sa jongleze sau macar sa mearga. Dar putea, de ce nu, sa picteze.
Putem sa presupunem ca ucenicia a fost grea si probabil insotita adesea de corectii fizice, dar in doar cativa ani Sarah Biffen ajunsese sa stapaneasca atat de bine mestesugul picturii incat era greu sa deosebesti picturile ei de cele ale altor amatori cu maini si picioare sanatoase. Primea o suma mizera fata de cea castigata de Emmanuel Dukes pentru aparitiile si mai ales pentru picturile ei, dar tot era mai bine decat nimic. Si ar fi continuat sa apara prin targuri si piete, sa picteze si sa vanda, sa aiba mici expozitii cu panzele nevandute, daca in 1808 un nobil scotian, pe numele sau George Douglas, nu ar fi descoperit-o atras de zvonurile care circulau. El a fost cel care a scapat-o de Dukes, cel care i-a platit lectiile cu William Craig, respectat pictor si profesor la Academia Regala de Arta, cel care a sprijinit-o financiar si moral pentru multa vreme. A fost perioada de triumf pentru Sarah Biffen, care a devenit parca peste noapte unul dintre cele mai cunoscute nume si o pictorita care chiar putea sa vanda. Si nu doar pentru ca povestea din spatele lucrarilor era una trista, ci pentru ca operele ei erau bune. A avut chiar un atelier la Londra, a aparut in articole de presa, a fost vizitata de colectionari si sustinatori importanti, a fost chiar medaliata. Abia dupa moartea protectorului ei a fost aproape de faliment, afland ca persoana care trebuia sa ii administreze finantele le cheltuise pentru sine. Nu era prima data. Va primi o pensie din partea reginei, chiar se marita si se retrage la Liverpool, continuand sa lucreze, fara prea mult succese. Gusturile si moda se schimbau, iar la moartea ei, in 1850, era departe de faima de odinioara. Totusi operele ei, cate s-au pastrat, sunt foarte cautate si astazi si ajung sa se vanda pentru sume deloc de neglijat, desi dincolo de calitatea remarcabila (mai ales in cazul portretelor in miniatura) intreaga poveste atrage cu siguranta si astazi.
Foto: wikipedia.org
