Reflexul aplauzelor la romani combatut pentru prima data public

In acelasi timp, nici acest indicator nu este precis, fiindca anumite institutii de spectacol au sansa de a fi plasate strategic in mijlocul orasului, fiind avantajate si de traditia pe care o au in spate, asa incat chiar si productiile mai putin reusite au parte de spectatori, din inertie. Nefiind sprijinite nici de traditie, nici de o buna amplasare, alte sali de spectacol nu se pot lauda cu afluenta de public chiar daca productiile prezentate aici sunt superioare valoric. Ritualul rasplatirii prin aplauze a spectacolelor este diferit de la o tara la alta, dar in Romania el a fost alterat si de obisnuinta instituita oficial in timpul comunismului de a aplauda minute in sir, cu un entuziasm simulat, interventiile oratorice ale liderilor politici. Pentru a combate raspandirea acestui „virus” al aplaudatului excesiv si nediferentiat, site-ul LiterNet a lansat campania „Aplaudati doar daca – si cat – va place!”. Ideea i-a apartinut lui Razvan Penescu, coordonatorul site-ului, care explica demersul sau astfel: „Campania Aplaudati doar daca - si cat - va place! apornit din exasperare si dintr-oteama. M-au exasperatspectacolele proaste si aplauzele ritmicece le transformau pe toate intr-un aparent triumf. M-amintrebat o vreme daca e ceva in neregula cu mine, daca eu am criterii gresite si daca astept de la teatrualtceva decat trebuie. Dar ascultandu-i la iesirea din sala pe cei care aplaudau, mi-am dat seama capentru o parte din ei aplauzele sunt doar un ritual,caelesunt golite de sens,o forma comoda de a ascunde plictiseala. Si m-am temutca la un moment dat toti oamenii acestia care aplauda oricand si orice vor incepe sa ocoleasca teatrul, pentru ca in sinea lor stiu ca orele din sala de spectacol sunt chinuitoare (cel putin la 3 din 4 spectacole incercate). Sau ca, si mai rau,vor incepe sa aplaudesi sa accepte absolut orice in viata de toate zilele, fara discernamant, doar pentru ca toata lumea face la fel.” Razvan Penescu povesteste ca prima reactie publica pe care a avut-o a fost aceea ca a huiduit actorii dupa reprezentatia cu „Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal” de Matei Visniec, in regia lui Florin Fatulescu, la Teatrul National din Bucuresti. „Am strigat, in mijlocul obisnuitelor aplauze ritmice,rusine unor actori care mi s-au parut nepregatiti. Probabil regizorul nu ii ajutase deloc, probabil ei isi spusesera: Sunt un actor prea mare ca sa nuSTIU cum se face acest rol, nu mai e nevoiesa pierd timpulsa ma gandesc la el“, spune Penescu. Campania a starnit deja o serie de reactii, spune initiatorul acesteia: „Sloganul a inceput sa circule fara sa fac eu lucruri spectaculoase. Green Hours si Teatrul Act l-au preluat in programele pe care le trimit pe e-mail abonatilor. Unii cronicari au cerut ca la finalul articolelor lor publicate pe LiterNet sa apara acest slogan. ManInFest-ul de la Cluj a anuntat ca vor face machete in revista cu acest slogan. Multi oameni de teatru mi-au scris ca si-au recapatat increderea in ideea de aplauze. Multi simpli spectatori mi-au scris ca au inceput sa se simta altfel cand cantaresc cat sa aplaude.” Ce spun artistii Victor Rebengiuc, actor: „Mi se pare o chestie logica sa poti masura succesul unui spectacol prin aplauzele de la sfarsit. Am fost de multe ori in ultimii ani uimit sa vad ca spectacole proaste sunt primite de public cu aplauze care nu se mai termina. Se ridica si aplauda in picioare. Ma irita mai ales aplauzele la scena deschisa, fiindca ele apreciaza numai strambaturile actorilor, nu performanta. In plus, acest gen de aplauze distruge conventia teatrala. Noi, cei de pe scena, ne simtim imediat trimisi intr-o realitate de care ar trebui sa ne amintim numai la final. Pe mine asta ma deranjeaza si de-asta nu caut niciodata sa obtin aplauze la scena deschisa. Am jucat la New York spectacolul lui Purcarete cu Danaidele si acolo oamenii aplaudau un minut la final si pe urma plecau acasa. Intai mi s-a parut putin ciudat, obisnuit ca acasa, dar mi s-a explicat ca americanii asa fac intotdeauna, nu e deloc grav. La noi am constatat, intr-adevar lipsa de discernamant in acordarea aplauzelor pentru un spectacol, deci campania poate fi un lucru bun“. VavaStefanescu, coregraf, director artistic al Centrului National al Dansului Bucuresti: La spectacolele de dans contemporan (daca ne gandim la aceasta arta in imediata vecinatate a artei contemporane), publicul este luat in calcul in constructia spectacolului. In consecinta, de multe ori, daca se aplauda, e o inertie a unei conventii ce tine de arta „vie”. Iar de multe ori, publicul se aplauda si pe sine, fiind parte din spectacol. Insa conventia in arta contemporana, deci si in dans, este mai libera. Am putut sa observ de multi ani incoace, reactii foarte oneste din partea publicului. Fie ies din sala, fie striga „rusine”, fie raman, incantati sau pe ganduri, la discutiile cu artistii de dupa reprezentatie. Cred ca aplauzele mai sunt legate si de spatiul unde are loc spectacolul. Am vazut in nenumarate cazuri diferenta de aplauze, indiferent de ce era prezentat pe scena, aproape fara discernamant. Este si cazul Teatrului National din Bucuresti. Locatia – prestigioasa, presupune un spectacol prestigios, asigura moral calitatea. Ceea ce nu este intotdeauna valabil. Exista un fel de inertie indusa. La Teatrul Maghiar din Cluj, este o traditie ca, daca spectacolul a placut, sa se tropaie din picioare. Prima data nu am stiut despre acest lucru sim-am speriat. Apoi mi s-a explicat. Cel mai tare am fost socata de reactia publicului la spectacolul „O vara fierbinte pe Iza”: uralele, „Bravo”-urile, durata aplauzelor intr-adevar furtunoase, extraordinare, mi-au dat nu numai fiori pe sira spinarii si dimensiunea succesului unui spectacol, dar mi-au starnit si intrebari din cele mai grave si m-au obligat, cumva, sa reflectez. (A.Gh) Radu Afrim, regizor: „Aplauzele in picioare (la spectacole proaste) sunt la fel de enervante ca si orgasmul mimat. Atunci cand partida de sex e una reusita, e evident ca nimeni nu se va simti dator sa mimeze orgasmul. Niciodata n-am inteles de ce spectatorii se simt datori sa aplaude cand spectacolul e prost. Cu toate ca au platit biletul. Exceptand situatia in care ei sunt platiti sa aplaude. Sau cand in sala se afla rudele sau amantele artistilor implicati in sou. Eu am facut un spectacol (Adam Geist) cu un fals final in care apareau actorii tinandu-se de mana, aparea penalul cos cu garoafe in scena si toate astea in mijlocul shoului. Si falsul final era penibil si el. De un optimism bovin. Sigur, sala s-a ridicat in picioare… cand au vazut ca nu s-a terminat, unii s-au asezat jenati/amuzati la loc. Altii au iesit. Atitudinea mea fata de aplauze (oricand si oriunde) era „sugerata“ astfel in acel sou. Cat despre o campanie care sa invite spectatorul cum sa-si recalculeze pozitia fata de anumite cutume mondene (aplaudatul amabil deampicioarelea) versus temperarea instinctelor (aplauzele pasionalo-hysterice) ambele variante aplicate unui spectacol prost, nu pot fi decat in favoarea ei. Chiar daca spectacolul prost e facut de mine...” Info plus: Aplauze pe mapamond In America, spectatorii apreciaza artistii cu o singura serie de aplauze, iar intensitatea acestora este semnul ca le-a placut sau nu. Doar in cazuri exceptionale, performerii sunt chemati de doua ori pe scena la final. In Suedia, oamenii nu se ridica de pe scaune la final, in schimb, daca le-a placut mult spectacolul, bat din picioare de se zguduie sala. Spectatorii maghiari au un fel special de a aplauda, sacadat, ritmic, si cu cat seriile de aplauze sunt mai multe, cu atat spectacolul e mai apreciat. Si aici se adauga bataile din picioare, dar numai in cazuri exceptionale.