Inceputurile pasiunii pentru cartiNascut pe 1 ianuarie 1803 la Florenta, contele Guglielmo Brutus Icilius Timeleone Libri Carucci dalla Sommaja se va inscrie la Universitatea din Pisa. Provenea dintr-o familie nobila si o cariera juridica, eventual o functie de magistrat sau, cine stie, un portofoliu ministerial mai tarziu nu erau deloc imposibile. La scurta vreme insa, spre surprinderea familiei, renunta la Drept in favoarea matematicii. In 1820 termina cursurile, fiind unul dintre rarii tineri matematicieni promitatori, si la fel ca multi alti colegi de generatie este atras mai ales de spatiul cultural francez. Dupa o scurta perioada de profesorat in Pisa - nu pare sa fie prea interesat de generoasele perspective ale unei catedre - tanarul alege in 1823 sa plece, asa cum era de asteptat, in Franta. Si o vreme este una dintre prezentele sustinute si apreciate de marii matematicieni francezi ai epocii sale, si din spusele contemporanilor era un tanar carismatic, foarte sigur pe sine, bine pregatit si chiar, dupa cum nu putini s-au exprimat, remarcabil.
Matematicianul italian devine academician francez
Implicat vremelnic in activitatea politica si in lumea tenebroasa a societatilor secrete italiene, Guglielmo Libri ar fi sfarsit in inchisoare, daca nu alegea sa isi paraseasca tara natala pentru Franta. Exilul francez, cu atatea posibilitati si sansa unei cariere de cercetator, preda din 1833 la College de France si la Sorbonna, membru al Academiei si primeste Legiunea de Onoare, este adoptat cu entuziasm de noua sa patrie (al carei cetatean devenise oficial) si publica pana in 1841 o lucrare masiva, in patru volume, o vasta istorie a matematicii in Italia. Folosise numeroase manuscrise si izvoare unice, surse si note de care multi cercetatori nici nu aveau habar pana atunci, si lucrarea avea sa fie o mare surpriza si, tinand cont de subiect, chiar un succes comercial. Prea putini si-ar fi imaginat insa atunci cand tanarul autor, care deja (in deja consacratul stil) ajunsese la conflicte deschise cu unii dintre fostii protectori, isi procurase multe dintre documente mai putin... corect. Si ca din arhivele florentine lipseau o buna parte dintre acestea, disparute misterios dupa ce Libri lucrase o perioada acolo. Succesul ii aduce si marea sansa: din 1841, datorita sustinerii de care inca se bucura, este numit Inspector Principal al Bibliotecilor Frantei. Practic un permis care ii garanta accesul in orice biblioteca si arhiva de pe teritoriul Frantei.
Libri - inspector, colectionar, hot de carte
Teoretic, indatorirea sa era de a cataloga si ordona manuscrise, tomuri, documente si note vechi, multe dintre ele uitate de secole in arhive prafuite, pentru o proiectata centralizare a tuturor izvoarelor si surselor disponibile. Practic, contele bibliofil avea cu totul alte planuri.
Libri nu era un amator. Bibliofil precoce, incepea sa colectioneze editii rare inca de la varsta de 12 ani, cumpara si vindea cu un instinct sigur, si pana sa se inscrie la Universitatea din Pisa era deja cunoscut in Florenta ca un iubitor al cartii, dar si un redutabil comerciant in domeniu. Prin 1841, cand obtinea mult ravnitul post, avea in colectia "oficiala" aproape 2000 de manuscrise si in jur de 40.000 de volume, numai ca acestea erau doar o mica parte din comoara sa reala. Un cunoscator, poate chiar un pionier al biblioteconomiei, Libri putea intra astfel peste tot, in biblioteci si fonduri arhivistice provinciale, niciodata inventariate, in colectiile secrete interzise publicului, in spatele usilor ce nu se deschideau niciodata pentru altcineva. Carismatic si politicos, deplangand starea precara a colectiilor culturale franceze, va fi o prezenta obisnuita pana in 1846, contribuind si la primul volum din proiectata serie a Catalogului General al Manuscriselor din bibliotecile publice franceze (aparut in 1849). Nu era ceva neobisnuit sa il gasesti ore intregi prin biblioteci, mereu zambitor, mereu preocupat, si unii bibliotecari aveau atata incredere in el (si nu erau putini) incat ii lasau pe mana fonduri arhivistice unice. O cumplita greseala pentru Franta, o invitatie pentru Libri. Dar la aparitia cartii Libri era la un pas de a deveni din nou un fugar. Expertul era un pasionat hot de carte, si nenumarate volume unice si documente de neinlocuit disparusera deja din arhive si biblioteci si se gaseau in colectia sa, ascunsa de ochii tuturor. Libri se dovedise unul dintre cei mai norocosi, dedicati si constanti hoti de carte din istorie. Nu doar pastra piesele interesante, dar cu ajutorul complicilor realiza copii si falsuri, inlocuia originalele, contrafacea cataloage si arhive. Stia ce documente si manuscrise sunt mai valoroase, ce este cu adevarat important, reusea cu un talent nativ, dublat deja de experienta, sa evalueze rapid ce merita sa fie "pastrat". Si o facea fara remuscari. Cand stie ca va fi arestat distruge o parte din dovezi, expediaza mai multe lazi de carti si manuscrise in Anglia, unde se si refugiaza, plangandu-se tuturor ca este persecutat in Franta din cauza ca era italian.
Finalul povestii lui Libri
Judecat in Franta si condamnat in lipsa la zece ani de inchisoare, hotul de carti nu va fi inchis nici macar o zi. Mai mult, nu putini au fost cei convinsi ca este o victima, un etern persecutat, un carturar ce venise in Anglia pentru a-si continua cariera de bibliofil si specialist in carte rara. Va trai o vreme aici, intorcandu-se la Florenta in 1868, unde moare un an mai tarziu. O buna parte din colectia "oficiala" fusese vanduta, unele manuscrise si documente, pentru a nu mai vorbi de inestimabile tomuri, aveau sa fie recuperate de Italia si Franta multi ani mai tarziu, dar destul au disparut, se pare, pentru totdeauna. Cat de mare a fost colectia acestui bibliofil-hot de carte este practic imposibil de estimat astazi. Cate piese rare au ajuns prin colectiile altor pasionati, vandute in secret, este la fel de greu de spus. Nu a avut oricum nicio ezitare ca in ultima parte a vietii sa pozeze in colectionar si specialist onest, victima unor calomnii, si poate ca in mare masura Libri chiar credea ca acela era adevarul.
Foto: wikipedia.org, nytimes, irishcentral.com
