Unii critici si colectionari il considera si astazi unul dintre cele mai bune portrete din istoria artei europene, altii (mai ales atunci) au fost neplacut surprinsi tocmai de realismul crud al reprezentarii, desi Velazquez facuse din asta o arta si o semnatura artistica usor de recunoscut. Pictat in 1650, cand Papa avea 75 de ani, a fost in egala masura un omagiu adus unui personaj cunoscut atat pentru puterea sa politica si religioasa, cat si pentru temperamentul sau dificil, care ii facea pe multi sa se teama de el si sa ii accepte hotararile fara prea multe ezitari. In vreme ce multi contemporani ai lui Velazquez alegeau adesea – mai ales cand primeau comenzi din partea unor familii bogate – sa infrumuseteze pe cat posibil portretul, adaugand elemente alegorice si simbolice care sa trimita la intelepciunea, bogatia si inaltele calitati morale ale modelului, cel mai important pictor de la curtea regelui Filip al IV-lea a continuat sa lucreze in stilul care ii adusese deja celebritatea. Papa Inocentiu al X-lea vazut de Velazquez este deja un om batran, care ajunsese la o varsta venerabila pentru acea vreme, dar pare ca in figura sa uscativa si privirea directa, aspra, si-a pastrat nu doar limpezimea judecatii, dar si puterea de a conduce si de a-i face pe altii sa se supuna fara cuvinte. Cromatic intreaga compozitie este dominata de rosul visiniu, elegant, somptuos, pe masura unui papa, si daca artistul a ales sa nu redea o pretinsa frumusete virila, eventual sa il intinereasca pe Papa (asa cum poate ar fi facut un pictor mai tanar si dornic sa cucereasca bunavointa acestuia), rezultatul final este si astazi impresionant. Asezat, demn, tinand in mana stanga o bucata de pergament pe care se poate deslusi semnatura pictorului, Papa isi priveste fara ezitari posibilul interlocutor, dominand intr-o eventuala intalnire prin vointa si experienta. Un conducator care a ajuns poate aproape de sfarsitul vietii pamantesti – nascut in 1574, a detinut functia de papa din 1644 pana in 1655 – dar nu pare sa isi fi pierdut din putere si forta.
In 1953 Francis Bacon avea sa socheze printr-o reinterpretare stranie a celebrului portret in “Studiu dupa Portretul Papei Inocentiu al X-lea de Velazquez”, doar una dintr-o lunga serie de lucrari inspirate de una dintre cele mai cunoscute lucrari ale artistului spaniol. Asa cum s-a intamplat si cu originalul, aceasta noua versiune avea sa fie considerata de critica una dintre marile reusite ale pictorului, un omagiu adus de Bacon unuia dintre maestrii care l-au influentat si marcat pentru toata viata.
