De la un numar la altul numele de Dumas s-a impus ca autorul cel mai in voga, si odata cu celebritatea (de care scriitorul se bucura, fara sa creada cu adevarat in ea, stiind ca lucrurile se pot schimba foarte repede) au venit si banii. Si, spre surprinderea multora, un scriitor popular poate nu era un mare afacerist sau negustor, dar Dumas se putea considera destul de instarit. Cel putin suficient pentru a-si implini unul din cele mai vechi vise: o casa dupa placul si gusturile sale. Departe de haosul orasului, cu linistea de care avea nevoie pentru a continua sa lucreze, pentru ca deja editorii ii cereau noi manuscrise, incercand sa profite, asa cum era firesc, de proaspat castigata notorietate. Locul fusese deja ales, pe o colina din Port-Marly. Era o asezare retrasa, linistita, exact ceea ce cauta Dumas, si il angajeaza pe arhitectul Hippolyte Durand, la randul sau o celebritate a epocii, cu o conditie esentiala: sa realizeze proiectul exact asa cum isi dorea el.
Iar proiectul imaginat de Dumas (si care va fi mai costisitor decat anticipase acesta) era desprins dintr-un basm, ori mai curand din lumea romanelor sale cu eroi temerari si muschetari neinfricati – un chateau in stil renascentist, un spatiu aparte pentru scris (neaparat in maniera gotica), chiar si un mic sant de aparare, gradina in stil englezesc, foarte la moda atunci, chiar si o romantica grota, cascada, ornamente. Poate ca un alt arhitect, mai putin curajos sau mai realist, ar fi refuzat ideile lui Dumas. Dar Durand nu doar ca le-a acceptat cu un entuziasm egal, dar le-a pus in scena exact cum isi dorea scriitorul. Asa ca pe 25 iulie 1847 prietenii si admiratorii lui Dumas veneau la prima petrecere gazduita de acesta in noua sa casa, pentru a descoperi castelul pe care, cu umor, scriitorul il numise Chateau de Monte-Cristo. Eroul romanului sau avea asadar castelul sau in realitate, o constructie superba, complexa si complicata, avand alaturi un mic pavilion, o cladire ce pare pitica pe langa dimensiunile castelului, ce fusese botezata de proaspatul proprietar Chateau d'If, dupa temuta inchisoare din Contele de Monte-Cristo. Acesta avea sa fie, pentru scurta vreme, cabinetul lui de scris, spatiul de refugiu, mica sa camera gotica.
Din pacate, in ciuda succesul initial, se pare ca fusese o idee mult prea ambitioasa. Si mai ales mult prea costisitoare, pentru ca la putina vreme dupa prezentarea noii sale case Dumas este nevoit sa vanda proprietatea, ajuns la un pas de faliment. Era practic finalul pentru castelul contelui de Monte-Cristo, si nici gradinile, chateau d'If si somptuoasele decoratiuni nu pareau ca vor avea o soarta mai buna. In 1849, la licitatie, castelul, cabinetul de lucru, terenul, mobilierul si obiectele de arta decorativa erau vandute pentru suma modica de 31.000 de franci-aur. Totul il costase cateva sute de mii, si nu a durat mult pana cand, in 1851, Dumas sa aleaga Belgia.
Castelul lui Monte-Cristo avea sa fie cumparat si vandut, modificat si abandonat, pentru ca deceniul al saselea al secolului trecut sa il gaseasca aproape ruinat. Chiar s-a dorit ca totul sa fie demolat, iar terenul folosit pentru un proiect imobiliar. In locul lui in Port-Marly ar fi aparut un cartier cu locuinte ieftine. Va fi restaurat integral cu ajutorul (surprinzator) al regelui Hassan al II-lea al Marocului, care a finantat cu generozitate transformarea proprietatii din Port-Marly, Franta, intr-un muzeu dedicat vietii si operei lui Alexandre Dumas. Totul a fost restaurat cu pasiune si pricepere, mobilierul, decoratiunile, arhitectura, gradinile si spatiile interioare au fost readuse la viata si, pe cat posibil, la frumusetea si stralucirea din scurta perioada in care i-au apartinut lui Alexandre Dumas.
Cei care vin pe urmele lui Dumas sau in cautarea castelului tragicului conte de Monte-Cristo vor descoperi un edificiu renascentist minunat renovat, cu fatade sculptate pe fiecare parte, de la flori si figuri angelice la instrumente muzicale sau elemente de heraldica ori, in stilul vremii, fiare fantastice. Asezate alaturi de chipurile autorilor pe care ii admira si pe care ii considera maestrii sai, Dumas insusi nelipsind, alaturi de blazonul familiei, cu motto-ul autorului “Ii iubesc pe cei care ma iubesc”. In interior sala cea mai interesanta ramane ca si in vremea lui Dumas salonul maur, impodobit cu stucaturi fine si arabescuri realizate de artizani tunisieni, adusi de scriitor dupa una dintre calatoriile sale. Din fericire s-a pastrat si cabinetul de lucru, locul unde a petrecut multe ore in linistea de care avea atata nevoie. La fel ca si la castelul principal si aici Dumas si-a folosit din plin imaginatia: in exterior peretii sunt decorati cu 88 de titluri ale scrierilor sale si sculpturile infatiseaza eroii creati de el. Din fericire muzeul pastreaza si gradina in stil englezesc, astazi readusa din nou la viata, inclusiv cu romantica grota.
imagine- https://commons.wikimedia.org
Aprilie 2016
