Cel de al optulea volum de poezie al lui Mircea Cartarescu ajunge in librariiO surpriza editoriala a acestei toamne, noul volum de poezie publicat de Mircea Cartarescu (dupa ce nuvelele din Melancolia au fost pentru multi dintre admiratorii sai o completare pentru extraordinata Nostalgie aparuta in urma cu multa vreme) este o culegere de versuri total diferita de cele aparute in trecut. In total o suta de poeme scurte, unele nu mai mari de cateva randuri, de o simplitate plina de emotie si uneori de o surprinzatoare si directa forta de evocare, Nu striga niciodata ajutor poate fi vazuta ca o lunga poezie despre tot.
Despre singuratatea (tema centrala a cartii) de care nimeni nu poate sa scape cu adevarat si sa ramana om, despre tristete, depresie, durere, despre speranta, viata si nu in ultimul rand despre poezie, uneori singurul sprijin si adesea singura metoda de a exprima cu sinceritate toate aceste lucruri. Scrise dupa decenii de pauza, ani in care numele scriitorului era automat asociat cuvantului prozator sau, uneori, eseist, versurile dintre copertele acestei carti sunt categoric altceva, si totusi se integreaza firesc si necesar in ansamblu. Fara acea frenezie ludica, fara ironie, fara trimiteri, aluzii si notite, este o poezie simpla (in aparenta), directa (in expresie) si in miezul ei ajunge sa il puna pe ganduri, poate chiar sa il intristeze, atat pe cititorul lui Mircea Cartarescu, dar si pe cel care poate ca accidental ar incerca abia acum sa afle cine si mai ales ce e cu acest nume. Poate fi un prim pas in descoperirea unui autor de calibru? Greu de spus, poate ca Nostalgia sau, daca e vorba de poezie, Levantul, ar fi un debut mai potrivit. Sau cine stie, poate ca tocmai cineva care nu a mai citit niciodata vreo carte semnata de Mircea Cartarescu ar fi sedus tocmai de onestitate, de familiaritatea reala cu suferinta, de o poezie simpla, adevarata, directa.
Mircea Cartarescu, Nu striga niciodata ajutor, editura Humanitas, 2020
