Intr-o ploioasa zi de luni a lui februarie 1854 cel mai important compozitor german se plimba pe strazile inecate in apa din Dusseldorf, aparent in cautarea cuiva. Ajuns langa vechiul pod al orasului, Robert Schumann, pe atunci in varsta de 43 de ani, nu ezita nici o clipa si se arunca in Rinul framantat de torentele de ploaie. Este vazut, scos din apa de salvatori marinimosi, identificat si condus cu tot respectul cuvenit acasa, fara prea multe comentarii. Acolo sotia sa, Clara, pe atunci insarcinata cu cel de al optulea copil al cuplului, nu ii pune prea multe intrebari, multumindu-se sa-l usuce si sa il bage in pat ca pe un copil. Schumann nu scoatea nici un cuvant, iar tacerea lui, alternata cu crize de furie neputincioasa, s-a prelungit pret de peste doua saptamani, fiind vegheat in permanenta de sotia sa. |  |
Clara a refuzat sa-l paraseasca pana cand doctorii au obligat-o sa il trimita pe faimosul compozitor intr-un sanatoriu din Endenich. Schumann avea sa moara acolo doi ani mai tarziu. Era bolnav, suferind de probleme psihice si otravit de dozele mari de mercur care ii fusesera prescrise ca medicatie. Impresionanta procesiune a fost condusa de Johannes Brahms, protejatului lui Schumann si unul dintre cei mai vechi prieteni ai acestuia, dar in acelasi timp un etern indragostit de Clara.
Era un moment de tranzitie in cultura europeana : sfarsitul inocentei romantice, subliniat tragic prin moartea in acelasi an si din cauze similare a marelui poet Heinrich Heine, ale carui versuri fusesera folosite de Schumann pentru Dischterliebe. Marele compozitor avea in fata lumii industrializate, plina de cai ferate si masini, uimirea simpla a copilului venit din natura rurala, care descopera un univers straniu si rece, nepotrivit felului sau de a fi. Comportamentul sau era pe masura : o curtase pe Clara ca un adevarat cavaler medieval, neluand in seama varsta frageda a viitoarei sotii. Intr-un imbold romantic nu ezitase sa il infrunte pe tatal tiran al iubitei, care era si profesorul de pian al lui Schumann, convingandu-l cu greu sa fie de acord cu casatoria. Pasiunea celor doi a dat nastere nu doar unei casnicii invidiate de multi, dar si unei pasionate corespondente intre cei doi, reflectata si in jurnalele tinute. Mai mult, sub indrumarea sotului, Clara Schumann a devenit cea mai cunoscuta si admirata pianista a epocii.
Schumann era apropiat de toti marii compozitori ai vremii, fie ca era vorba de Wagner, Berlioz, Chopin sau Liszt, care la randul lor il apreciau si ii cautau pe cat posibil compania, desi Schumann nu isi demonstrase inca talentul. Nu a publicat aproape nimic pana la casatoria sa din 1840, cu exceptia unor studii pentru pian, pentru ca in mai putin de un an sa ofere publicului Dichterliebe si un concert pentru pian care a starnit senzatii, ambele compozitii fiind realizate cu contributia deloc minora a Clarei. Au urmat patru simfonii, concerte, o opera, un Requiem si multe alte compozitii, de dimensiuni variabile, dar toate de succes, care l-au consacrat rapid ca unul dintre cei mai importanti muzicieni.
Dar pasiunea si ardoarea exagerata cu care Schumann o curtase pe Clara ascundea din pacate pentru cei doi o serioasa maladie psihica, ale carei prime manifestari au umbrit linistea caminului conjugal. Schumann trecea repede de la furie maniacala la perioade de depresie, cand zacea indiferent la tot ce il inconjurat. Foarte repede au aparut si pierderile de memorie, care au dus in final la concedierea sa din postul de dirijor al orchestrei din Dusseldorf. Clara era din nou insarcinata, iar Schumann parea sa nu mai lupte impotriva bolii, un sfarsit tragic aparand pentru prima data ca inevitabil.
Nimeni nu se indoia de importanta lui Schumann pentru istoria muzicii universale, chiar daca unii compozitori prieteni, cum era Gustav Mahler, ii reprosau o anumita neglijenta a instrumentatiei. Mahler a mers pana la a-i propune modificari in partiturile compozitiilor sale. Dar pentru cei mai multi critici, ca si pentru publicul avizat, Schumann reprezenta legatura dintre Beethoven si Brahms in domeniul simfoniei si intre Schubert si Richard Strauss in ceea ce priveste liedul.
Brahms era fascinat intr-o asemenea masura de Schumann, incat l-a imitat si ca numar de simfonii scrise - patru. In timp ce alti compozitori, multi mai putin valorosi, incercau sa se apropie de numarul sacru stabilit de Beethoven, noua, Brahms s-a oprit acolo unde si maestrul sau, doborat de boala, pusese punct. Afectiunea si respectul pentru Schumann erau atat de mari incat Brahms se considera nedemn de a se casatori cu vaduva Clara, chiar daca o considera marea sa iubire. Dar nu doar Brahms il admira, ci si alti compozitori, precum Rachmaninov, care il privea ca pe un model, Furtwangler si Toscanini, care au contribuit enorm la promovarea simfoniilor lui Schumann.
Este socant si trist ca lumea muzicala, sarbatorind cei 250 de ani de la nasterea lui Mozart, uita ca se implinesc si 150 de ani de la moartea lui Schumann, un eveniment care a schimbat istoria muzicii si a culturii in general. Cu exceptia catorva evenimente izolate, Schumann a fost practic uitat sau prins intr-un colt de pagina dintr-un ziar mai putin citit. In parte este si "vina" compozitiilor sale, mult prea triste si pentru unii, morbide, pentru a se potrivi unei atmosfere de sarbatoare. La fel ca toti romanticii, atat Schumann cat si Heine puneau uneori o egalitate intre iubire si moarte. Exista o umbra care planeaza asupra intregii sale creatii, o reflectare a bolii si a suferintelor cu care se lupta, chiar daca interventiile si sprijinul Clarei au incercat sa alunge aceasta nefericire.
