Un muzeu berlinez nu foarte mare, dar cu siguranta cei care ajung aici pentru prima oara, fara sa stie despre ce e vorba, s-ar putea sa creada ca expozitia permanenta este inca in curs de amenajare. Pereti inalti, albi, acoperiti de rame pentru tablouri de dimensiuni diverse, din materiale diferite, unele vechi de peste cinci secole, altele abia iesite dintr-un atelier sau o fabrica moderna, banale sau complicate, frumoase daca nu intra in categoria celor practice si usor de trecut cu vederea. Si nici macar un singur tablou, cat de mic. Pentru ca este Muzeul Ramelor de tablouri, cu peste 2400 de exemplare in colectiile sale, totul fiind munca de o viata a unui pasionat pe nume Olaf Lemke. Olaf Lemke a inceput sa colectioneze rame de tablouri mai mult din necesitate decat din pasiune. Initial s-a facut cunoscut ca restaurator, dar nu de tablouri sau piese de mobilier, ci de rame. Aparent banalele rame de tablouri, multe dintre ele vechi, prafuite, rupte, aruncate prin vreun depozit sau schimbate cu unele mai noi, pentru ca in definitiv tabloul este cel care conteaza cu adevarat. Rame din lemn de diferite esente, unele vechi de doar cativa ani (si departe de calitatea celor de odinioara) altele vechi de secole, pastrand frumusetea eleganta a trecutului si cu atat mai interesante cu cat sub aspectul uzat si patina fireasca a anilor Olaf Lemke vedea altceva. Era unul dintre putinii specialisti ce puteau readuce la viata o rama aparent distrusa si sa o faca, din nou, ca noua. Pe masura ce ramele se adunau in atelierul sau, Lemke a inceput sa cunoasca si lumea negustorilor de astfel de accesorii, sa vanda si sa cumpere tot felul de rame, sa descopere povestile vechilor ateliere si ramele manufacturate in serie, sa invete care erau maestrii si care erau cele mai bune astfel de accesorii, cu mult inainte ca productia de masa a noilor vremi sa ameninte o traditie.
Asteptandu-si vizitatorii in fiecare zi a saptamanii, muzeul imaginat si transpus in realitate de Olaf Lemke are ca scop, dupa cum a declarat fondatorul-curator, sa puna in valoare tocmai frumusetea si personalitatea ramelor atat de usor trecute cu vederea in favoarea picturilor pe care le expun. Rama ca obiect de arta, nimic mai mult, dar categoric o abordare inedita.
