Doamnele cu pantaloni
Unul dintre primele obiecte vestimentare care au fost atacate de cei care isi doreau schimbarea si modernizarea elegantei feminine a fost clasica rochie lunga. Fustele lungi se tarau pe pamant si adunau murdaria care era apoi adusa in casa, jupele sugrumau talia, crinolinele se balansau si se ridicau daca batea vantul, trenele erau grele si foarte dificil de suportat. Forma clasica a rochiilor facea ca femeile sa nu poata alerga si sa urce scarile cu dificultate.
Tablou de Stela Vesa
Reformatorii au incercat sa gaseasca o solutie care sa fie in acelasi timp practica si simpla. Cum nici nu se putea pune problema unei fuste mai scurte, care sa dezgoleasca picioarele - o jignire de neconceput la adresa femeilor, singura solutie era ca rochia sa fie scurtata pana la nivelul genunchilor, iar femeile sa poarte pe dedesubt pantaloni asortati. Modele similare au fost folosite si in spectacolele de teatru sau la balurile mascate. Pantalonii erau purtati pe sub rochii de femeile din Franta inca de la inceputul secolului XIX, iar mai tarziu aveau sa devina foarte cautati de tinere. Inca din 1830 pantalonii au inceput sa fie purtati ca uniforma in scolile de fete, dar si cu diferite ocazii.
La jumatatea secolului XIX era nevoie de un costum mai simplu, cerut de femeile din Europa, care au ales pantalonii. Sustinatorii - si mai ales sustinatoarele - din America scoteau in evidenta nu doar partea estetica, dar mai ales cea practica. Simplitatea pantalonilor era si un simbol pentru decenta si valoarea morala. Pe de alta parte, criticii respingeau simpla idee, considerand-o gresita, imorala. Dar poate cel mai important contraargument era ca purtarea pantalonilor de catre femei nu se potriveste cu rolul pe care acestea trebuie sa il aiba in societate. Cel putin la inceput cele care au indraznit sa poarte pantaloni in public nu au fost privite cu ochi buni. In presa apareau nenumarate caricaturi si argumente pro si contra.
In scurt timp pantalonii au inceput sa fie asociati de public cu miscarea pentru emanciparea femeilor. Chiar daca feministele avusesera oarecare succes - reusind intre altele sa convinga unele femei sa nu mai poarte corsete si jupe - majoritatea opiniei publice nu se gasea de partea lor. Unele activiste feministe au continuat sa poarte pantaloni, incercand sa sublinieze beneficiile pentru sanatate ale acestora, altele alternau rochiile clasice cu pantalonii. Lozul castigator s-a dovedit a fi problema igienei si sanatatii femeii, mai ales pe fundalul cresterii interesului pentru miscare si sport, incepand de la jumatatea secolului XIX. Femeile doreau sa mearga pe bicicleta, sa faca excursii, sa inoate, iar amplele si greoaiele rochii nu le permiteau asa ceva. Asa ca pana la inceputul secolului XX pantalonii au inceput sa fie acceptati treptat, insa doar pentru activitati sportive si nimic mai mult.
Una dintre principalele sustinatoare ale noii mode a fost o tanara feminista, Elizabeth Smith Miller, care a inceput sa poarte pantaloni zilnic, convingand si alte prietene sa faca acelasi lucru. Una dintre acestea era Amelia Bloomer, editor al unei publicatiii, numita The Lily, ce aparea in New York, de mare succes in epoca printre femeile emancipate, care milita pentru reforma in domeniul drepturilor femeilor. Bloomer a inceput sa poarte combinatia de rochie mai scurta - pantaloni din 1851 si a scris un articol in Lily despre beneficiile unei astfel de tinute. In scurt timp si alte publicatii au relatat despre noua moda feminina, ce a primit numele moda Bloomer.
