Se povesteste - si cei care relatau intamplarea se jurau adesea ca era adevarul-adevarat - ca pe vremuri, inainte de anii Primului Razboi Mondial, unul dintre locurile de intalnire preferate de scriitorii bucuresteni era Terasa Otetelesanu (din spatele impozantului Palat al Telefoanelor), considerata localul unde trebuia sa te prezinti si sa fii acceptat pentru a deveni cu adevarat un nume in literatura vremii, si mai ales in poezie. Nu doar literatii ii treceau pragul, ci devenise un loc ales adesea si de pictori sau de profesori, insa una dintre atractii era masa lunga, numita de intimi "Masa poetilor", la care puteai vedea mai mereu, cu un strop de noroc, nume celebre ale vremii precum Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Mircea Radulescu. Si erau doar cativa. Intr-o zi insa, in plina vara, pe o caldura torida care parea ca invinsese Capitala mai rau decat detestata ocupatie germana, un necunoscut trecut de prima tinerete a venit la Terasa Otetelesanu, s-a asezat chiar la masa lunga si a cerut foarte politicos un svart.
Parea un om aproape batran, hainele erau modeste si sobre, dar potrivite pentru caldura de afara, barba ingrijita si potrivita cu foarfecele. A privit in jur la localul aproape gol, dar chelnerul l-a rugat sa se mute la o alta masa.
- Nu va suparati, domnule, dar va rog sa va mutati la o alta masa. Aici este masa domnilor poeti.
- Asa? ar fi raspuns strainul. Iertare, nu stiam. Ce sa caut eu la masa poetilor?
Si cu gesturi la fel de cumpatate s-a mutat in alta parte, unde si-a baut pe indelete svartul si a plecat, salutand la fel de politicos.
Strainul care se asezase la masa poetilor era George Cosbuc. Victima a propriei modestii si a stilului retras de viata, autor canonic astazi, un maestru in viata inca de atunci (avea sa mai traiasca foarte putin, doar pana in vara lui 1918). Sigur, s-ar putea sa fie doar o anecdota literara. Dar daca nu este?
