Hanul cu Tei

Hanurile erau constructii mari, de lemn la inceput, care serveau ca depozite pentru marfurile negutatorilor si ca adapost pentru cei veniti din alta parte.

Mai tarziu, aproape toate hanurile aveau infatisarea urmatoare: la mijloc o curte mare imprejmuita de ziduri inalte si groase ce serveau pentru apararea hanului.

Cautand originea cuvantului han, gasim ca este un cuvant imprumutat de la turci si inseamna birt, sau mai zis o casa unde calatorii gasesc gazduire si mancare in schimbul unei plati oarecare.

Hanurile au o origine veche. In special coasta Marii Negre avea nenumarate hanuri. Erau repere comercile si fortarete, in intelesul propriu al cuvantului, unde oamenii gaseau adapost destul de sigur in timp de nenorociri, incendii, inundatii si mai ales in fata dusmanilor. In acele imprejurari zidurile serveau de citadela care nu se da usor batuta.

In septembrie 1716, pe vremea cand domnitorul Mavrocordat a fugit din Bucuresti, locuitorii orasului si-au parasit casele de frica sosirii tatarilor, cautand adapost in hanul Serban Voda, Sf.Gheorghe si in manastirea Cotrocenilor.

In principate si in Bucuresti, negustorii, boierii si chiar domnitorii de multe ori, ascundeau in pivnitele intunecoase ale hanurilor, marfurile si lucrurile lor cele mai bune. In momentele grele pivnitele erau locurile cele mai sigure unde se ascundeau documente, bani si tot felul de lucruri pretioase.

In Bucuresti, domnitorii au inceput sa construiasca hanuri din secolul XVII. Exemplul lor a fost imitat de boieri, iar dupa acestia au continuat negustorii bogati si calugarii.

Hanul cu Tei se afla intre strada Blanari si strada Lipscani. Se invecina in partea de rasarit cu Hotelul Kiriazi. Numele acestui han se datoreste probabil celor cativa tei ce se aflau in curtea lui.

Hanul a fost construit in 1833 de Anastasie Hagi Gheorghe Polizu si Stefan Popovici. Acestia aveau pravaliile lor pe o buna parte a locului unde se afla hanul si cumparand mai tarziu pravalii si de la Mindela, Irgolda, Blenda si Moise, le-au daramat si au construit in locul lor, din temelie, in perfecta tovarasie, Hanul cu Tei sau dupa cum spuneau ei "bezestenul, din ulita cea mare a Marchitanilor (strada Lipscani), ce se vede insemnat cu marcile (initialele) noastre deasupra amandurora portilor, cu toata cheltuiala de tovarasie pa din doua frateste, un ban si un ban, de la urzire(inceput) si pana la sfarsit de cheie".

Intr-adevar, inspre strada Blanari, deasupra gangului de intrare se afla o stucatura cu diferite ornamentatii si se vad literele A.P. si S.P., initialele proprietarilor de atunci ai hanului si anul 1833, data cand a fost construit. In august 1835, cei doi proprietari isi impart hanul: Anastasie H.G. Polizu ia cele 14 pravalii dinspre apus, iar tovarasul sau Stefan Popovici la fel, 14 pravalii situate in partea de rasarit a hanului. In fara de pravalii, fiecare mai ia cate doua magazii.

Contractul de impartire a hanului a fost facut in doua exemplare, luand fiecare cate un exemplar, iar actele au fost intarite prin semnaturile lor, martorilor, precum si de catre marea Logofetie a Dreptatii prin semnatura marelui logafat Alexandru Filipescu.

Hanul cu Tei este astazi aproape singurul han din Bucurestii de altadata care mai pastreaza ceva din caracteristicile si pitorescul de atunci, iar acestea se pot observa, in special, in partea dinspre strada Blanari.

Dupa cum rezulta din documente si din ceea ce se vede azi, Hanul cu Tei avea doua intrari: una din strada Blanari si alta din strada Lipscani. Pravaliile erau pe o parte si pe alta, in interior o alee, pana in 1916 pavata cu piatra de rau.

Constructia este si astazi foarte solida si zidurile despartitoare sunt groase, facute din caramizi inguste, bine arse. Toate pravaliile erau asezate pe pivnite adanci cu bolte mari care se vad si azi si tavanele pravaliilor erau lucrate tot in bolte.

La ferestre si usi se puneau pe deasupra traverse imbelciugate la extremitati. La intrarile hanurilor se aflau niste stalpi de piatra, inalti de 1 metru si destul de grosi, destinati sa apere stricarea zidurilor de carutele cu marfuri care intrau si ieseau din han.

La 1 iunie 1837, Stefan Popovici, unul dintre cei doi proprietari ai hanului vinde lui Ioan Lambru Polizu cele paisprezece bolti (pravalii) pentru 1650 galbeni imparatesti. Actul de vanzare este intarit in afara de semnatura propietarului cu o serie intreaga de semnaturi grecesti si romanesti: Dumitra Popovici, sotie; Marita Popovici; Anastasie H.G. Polizu, Toma Popescu, Iordache Rusascu (Rusescu) si Zoita (Domita) Titopoleos. Vanzarea a fost facuta din cauza unor datorii pe care le avea de platit Stefan Popovici si pentru care hanul era pus zalog, intai catre negutatorul Iacob Diamandidi din Viena si in al doliea rand catre Anastasie H.G. Polizu, Ioan Polizu, Hristache Stoianovici si Ioan Pavlovici.

Noul cumparator Ioan Lambru Polizu stapaneste cele doua pravalii pana la inceputul anului 1853 cand le vinde lui Gheorgachi Hagi Anghel pentru 56.700 lei. Dupa cum se vede din documente, Gheorghe (Gheorgachi) Hagi Anghel nu ia pravaliile sa le stapaneasca multa vreme, fiindca in ianuarie 1858, le vinde lui Manoach Leon si Gheorghe Marin ( George San Marin). De la Leon Manoach, doua pravalii, situate in stanga cum intri din strada Blanari, au trecut in propietatea sotiei sale, Sofia Manoach, apoi la Emanoil L. Manoach, fiind vandute apoi lui Carnic Dermengian.

In prima parte a secolului al XIX-lea o parte din marii negustori al capitalei isi aveau sediul in Hanul cu Tei.

Unul dintre ei este Niculae Kirilof mare negustor, nascut in imprejurimile orasului Valenii de Munte, oras-targ la acea vreme. La inceput s-a ocupat cu agricultura si a tinut in arenda mosii.

A ajuns in Rusia, a cunoscut personaliati insemnate ale comertului rusesc. Inteligenta lui deosebita si spiritul comercial cu care era inzestrat il indeamna sa incerce comertul cu blanuri in tarile romanesti.

Varietatile pe care le oferea Rusia erau interesante. Acesta cumpara cantitati mari de blanuri fine din Rusia pe care le duce la Lipsca la o renumita fabrica de tabacarie si odata tabacite sunt aduse in Bucuresti si anume in Hanul cu Tei, unde stabilise un reper in ceea ce priveste comertul de blanuri fine engros.

Mai tarziu, indemnat de ginerele sau, un foarte priceput negustor, intemeiaza un magazin de manufactura ( lipscanie) cu toptanul, tot in Hanul cu Tei. Alexandru Kirilof, fiul lui Niculae Kirilof revine in Bucuresti dupa ce isi termina studiile in strainatate si se asociaza cu tatal sau si firma devine: "Kirilof tatal si fiul".

Alexandru Kirilof era insa prea aristocrat si prea fin pentru ca tipul acela de comert sa ii convina si da toata marfa si afacerea sorei sale Iulia. Aceasta impreuna cu sotul sau, Luca Lucasievici, deschid un mare magazin de manufactura pe Podul Mogosoia ( Calea Victoriei). Alexandru Kirilof ramane in Hanul cu Tei si se ocupa cu afaceri bancare. Noua indeletnicire nu a fost o reactie, ci a fost determinata de imprejurari de ordin economic care l-au facut sa vada ca altfel de comert avea sorti de izbanda.

In epoca in care Alexandru Kirilof imbratiseaza aceasta noua profesiune, viata economica inflorea. Notiunea de credit comercial incepe sa-si faca loc tot mai mult. Relatiile comerciale pe care negustorii din tara le aveau cu cei din strainatate, aprovizionarile cu marfa engros, necesitau organizarea unor serioase institutii de credit capabile sa finanteze asemenea initiative.

O serie intreaga de case bancare importante iau fiinta si acesta este un motiv pentru care Alexandru Kirilof devine bancher. Tot in Hanul cu Tei alti negustori si-au avut sediul: Constantin Panaiot intemeietorul marelui magazin bucurestean cu emblema: "La Vulturul de mare cu pestele in ghiare", George San Marin cu mai multe pravalii, Gheorghe Cuiumgiu argintar si feciorul sau Gheorghe Coemgiopol, cu numele schimbat, ce a adus pentru prima oara "mesteri croitori straini pentru croitul hainelor nemtesti", fratii Popp cu firma "Popp freres" ce publicau zilnic in ziarul "Romanul" cota bursei, Mihalache Hagi Pandele mare negustor de manufactura engros, Ilie Lipatti mare negustor de manufactura si bancher. Si povestea e mult mai lunga.