Judetul Arges
ARHITECTURA - Revista Romana de Arta, 1906
Mergand de la Curtea de Arges in susul raului Arges, cale de vreo 23 kilometri, la locul numit Cheia Argesului, pe culmea unui munte, la 400 metri inaltime, se mai vad inca niste ruine.
Aceste ramasite vechi ale vremurilor trecute mai amintesc si azi de timpul cand locuitorii acestei tari, prigoniti de dusmani, isi gaseau adapostul in creierii muntilor.
Din satul Capatineni mergand in sus, dealurile se ingusteaza, valea se adanceste, paduri negre de fagi se intind tot mai inalte pe ambele parti ale raului Arges, care fortat de stanci serpuieste zgomotos, croindu-si zigzaguri capricioase.
Deodata se deschide o poiana inconjurata de munti de jur imprejur, iar in fata pe varful unui munte de piatra, abrupt si inalt de vreo 400 metri, apar zidurile Cetatii lui Tepes-Voda.
De aici, calatorul indraznet trebuie sa apuce pe o poteca ingusta care duce pana la poalele Cetatii, de aici pe o alta poteca si mai ingusta suspendata la 400 metri deasupra raului Arges, ocoleste cetatea spre a intra inauntru pe o fereastra daramata, caci poarta cetatii a devenit inaccesibila.
Azi mai stau in picioare trei turnuri si o parte a zidului inconjurator, restul e un morman de caramida si piatra, peste care au rasarit pe ici si colo arbori: paltini si mesteacani.
Traditia spune ca acest locas a fost zidit in vremea lui Vlad-Dracul (Tepes). Istoria ne spune insa ca in vremea lui Tepes, o seama de boieri s-au rasculat contra Domnului si, spre pedeapsa, dansul i-a condamnat, ca dupa ce li se va pecetlui camasile pe ei, sa lucreze ca salahori la zidirea acestei fortarete, care avea sa le serveasca mai in urma ca inchisoare.
Se mai zice, ca boierii rebeli au carat varul si caramida din mana in mana, facand lant din vale pana sus.
O alta traditite spune ca Tepes, vrand sa se apere de turci, a cerut mesteri si zidari de la aliatul sau Matias-Corvin, regele Ungariei, si astfel a zidit aceasta cetate, si cand au venit turcii, el s-a inchis inauntru iar turcii s-au asezat intr-o poiana pe muntele din fata, zis "La Tunuri" si de acolo au batut Cetatea.
Altii spun ca ea a fost zidita pe la 1200 de un Conte Saxon, un fel de senior-bandit si i-a servit ca punct de observatie, de unde se repezea si fura pe negustori, care treceau cu marfurile lor din Orient, si ca Tepes a intrebuintat Cetatea aceasta numai ca punct strategic.
Din ceea ce a ramas azi se poate vedea oarecum planul, care e triunghiular, flancat la colturi de turnuri din care unul enorm de mare, contre-fortat, servea ca donjon; langa donjon se afla poarta ce mare cu urme de pont-levis.
Zidurile sunt de 2-3 metri grosime facute din caramida si piatra, pe ici si colo se mai vad urme de crenele, care erau drepte de piatra, unul singur se mai vede cazut in mijlocul turnului cel mare.
Una din laturi e bine conservata, se vede in intregime, iar cealalta e daramata complet.
Turnurile sunt rotunde iar camarele sun patrate. Ferestrele sunt toate in plin-centru cele de sus mari, largi, cele de jos inguste sub chip de metereze.
Cetatea era prevazuta cu pivnite mari boltite, azi ele sunt astupate de daramaturile zidurilor.
In mijlocul cetatii se vad inca urmele unui put, poate ca era un fel de oubliette, apoi din cetate se putea iesi si afara, printr-o galerie subterana, a carui iesire se vede in poalele muntelui la locul numit "la pivniti", unde se mai distinge o bolta de caramida, larga si de vreo 300 metri adanca, restul este surpat.
Cetatea este zidita din piatra pana la vreo 5 metri inaltime, iar de aici in sus din caramida, lucru explicabil, s-a intrbuintat piatra pana la o inaltime unde se putea ridica, caramida fiind usor de ridicat s-a intrebuintat in partile inalte.
Crenelele erau de piatra si probabil erau pardosite cu lespezi de piatra, deoarece se mai gasesc inauntrul cetatii.
In cursul vremurilor, taranii au luat caramida de aici, asa ca pe deoparte timpul, pe de alta oamenii au distrus in parte acest falnic castel, cuib al vitejilor voievozi, locas de aparare in timpuri de restriste in contra dusmanilor.
Azi din mandra cetate, care strabatea negura muntilor, nu au mai ramas decat cateva ziduri inca semete, care mai amintesc de gloria strabuna.
Ar fi timpul ca cei in drept sa-si mai arunce privirile si asupra vechilor monumente, sa nu astepte sa se distruga de tot, lucru intamplat la Samnicoara, unde, dupa ce a cazut jumatate din turn, de-abia s-a gandit sa consolideze jumatatea cealalta.
