In traditia buddhista ceaiul joaca un rol foarte important, si nu putini sunt cei care spun ca Buddha a fost cel care a descoperit planta si a fiert-o pentru prima data in apa, obtinand licoarea magica. Iar de aceea intreaga China ar fi adoptat ceaiul, impreuna cu buddhismul, iar acestea s-au raspandit ulterior in intreaga lume. O alta legenda, dintr-o veche cronica, spune ca un calugar buddhist, pe nume Gan Lu, ar fi adus prima data ceai in China cand a revenit dintr-un pelerinaj in India, in secolul I e.n. A reusit sa il planteze si in scurt timp au crescut sapte "arbori vrajiti de ceai", iar credinciosii spun ca sunt chiar cei ce pot fi vazuti astazi pe Muntele Mengding din Sichuan, China. O simpla legenda, dar sunt multi buddhisti care o cred.
Dar o alta legenda, mult mai frumoasa, spune ca de fapt ceaiul a aparut din…pleoapele lui Bodhidharma, figura emblematica a buddhismului Zen. Se spune ca Bodhidharma - numit Daruma in Japonia - venise din India in China. S-a asezat pur si simplu in fata zidului unui templu Shaolin si nu s-a miscat pret de noua ani, atat de adanca a fost meditatia. Dar cand pentru o secunda a atipit, nu a ezitat si si-a taiat pleoapele, pentru a nu mai adormi vreodata. Zeita Quan Yin, impresionata de devotiunea lui Daruma, a prefacut pleoapele in frunze de ceai si a poruncit plantei sa creasca pentru a-l servi pe Bodhidharma si urmasii sai pe drumul spre Iluminare. De altfel, in Kanji aceeasi pictograma inseamna si frunza de ceai, si pleoapa.
Yunnan, patria ceaiului salbatic si Sichuan, locul unde ceaiul a fost cultivat pentru prima oara, sunt doua regiuni care se gasesc pe drumul dintre India si China. Asa cum primii buddhisti au invatat sa sculpteze primele statui ale lui Buddha, au inceput sa descopere si magia ceaiului, iar planta in trecut ignorata a capatat un rol foarte important in buddhism si in riturile acestuia. Se poate spune chiar ca a devenit la fel de important si simbolic precum este vinul in crestinism. In manastirile catolice si ortodoxe se produceau vinuri de calitate. In templele buddhiste calugarii cultivau diverse varietati de ceai, din ce in ce mai sofisticate si mai greu de obtinut de profani. Calugarul Dom Perignon inventa sampania, asa cum de cealalta parte a lumii anonimi calugari buddhisti produceau ceaiul verde, cel alb etc.
Un templu buddhist era mai mult decat un lacas de cult, putea fi scoala, atelier, han, sanctuar unde cei urmariti se puteau refugia, loc de pelerinaj, spital, biblioteca. Iar multi dintre cei care ii treceau pragul, dintr-un motiv sau altul, au inceput la randul lor sa descopere gustul ceaiului, sa il bea si sa le povesteasca si altora. Calugarii buddhisti il foloseau atunci ca pe un substitut la alcool si un ajutor in meditatie. Se produceau soiuri rafinate de ceai, experienta isi spunea cuvantul, iar prepararea se facea dupa un set de reguli foarte stricte.
Prima carte despre ceai a fost scrisa de altfel in perioada dinastiei Tang (618 - 907) chiar de un calugar pe nume Lu Yu, care accentua tocmai folosirea ceaiului in ceremonialul religios si in viata cotidiana a comunitatii de calugari. Adesea templele primeau din partea autoritatilor servicii de ceai, din metale pretioase si din cel mai fin portelan. Pentru un buddhist ceaiul era mai mult decat o bautura reconfortanta si energizanta. Prepararea si consumarea lui erau acte aproape religioase, ajutau meditatia, relaxau spiritul si il pregateau pentru noi experiente, era calea spre un taram aparte. Calea Ceaiului. O arta milenara, raspandita in diverse forme in intreaga lume. Dar totul a inceput din China.
Octombrie 2008
