Un cos plin de struguri, piersici, prune, un pepene galben intreg, o abundenta de fructe bine coapte, proaspete si imbietoare. Intr-un colt un fazan si alte pasari mai mici, abia rapuse de vanator si gata sa fie curatate, cinatuite si transformate intr-un regal gastronomic. Un alt pepene galben, despicat si avand alaturi cateva anghinare. O natura moarta (sau natura statica) pictata in 1616 de Frans Snyders, asemanatoare cu alte mii de panze similare, cu mai multe sau mai putine elemente, foarte cautate de cumparatorii instariti ai vremii. Si nu era o inventie a epocii sau vreo fascinatie baroca pentru belsugul de culori, texturi si forme de pe mese surprinse uneori intr-o lumina melancolica, alteori pline de viata, natura moarta ramane unul din subiectele care par sa se fi ivit odata cu primele panze, fresce si mozaicuri, fie si intr-o forma stilizata. La inceput au fost simple reprezentari ale meselor bogate, cu fructe si legume exotice, feluri scumpe, vanat pretios, perfecte pentru a infrumuseta orice interior al unei case bogate. Lor li s-au adaugat treptat elemente care nu mai tineau de gastronomie ci de simbolism vremii, de la cranii si oase la carti, instrumente muzicale, animale si
decoratiuni, unele usor de decriptat fie si de privitorul cu prea putina scoala, altele misterioase, de-a dreptul ezoterice atunci si acum. Nu mai era vorba de simple scene de belsug, ci erau compozitii numite general ”vanitas”, amintind de trecerea de nestapanit a timpului, desertaciunii vietii omenesti, apropierea mortii, teribil destin de care nu te putea salva decat credinta, la care trimiteau alte elemente aparent nelalocul lor. Cine isi dorea altceva putea sa cumpere compozitii de gen cu flori, foarte multe flori in culori cat mai intense, formand complicate aranjamente, desi este greu de spus astazi daca erau alese mai curand pentru impactul estetic sau pentru sensurile simbolice. Iar mai tarziu, pe masura ce apareau colectionarii cu bani, traditia vechilor greci si romani de a-si impodobi casa cu imagini in care apar fructe, legume rare, vanat a fost continuata si prin veacul al XVI-lea se poate spune ca depasea in Italia, in Spania, in partea de nord a Europei chiar si portretul in popularitate.
Unii artisti si-au castigat dreptul la posteritate, altii au fost uitati, o parte mai mica s-au bucurat si inainte si dupa moarte de succes, si este imposibil de estimat sau de ales un maestru, desi cei mai multi dintre criticii de mai tarziu au fost atrasi mai ales de scoala din Tarile de Jos.
Aici prin secolul al XVII-lea se produceau naturi moarte aproape in serie, mii de pictori olandezi alegand acest gen – practic obligatoriu pentru orice ucenic – si este imposibil sa estimam astazi numarul total al panzelor de gen produse intr-un interval de cateva decenii, mai ales ca majoritatea cu siguranta s-au pierdut in timp. Pe masura ce genul isi castiga uriasa popularitate a fost nevoie ca fiecare pictor sa vina cu ceva nou. Nu mai era suficienta o simpla reproducere, fiecare compozitie devenea un adevarat joc de sensuri si simboluri, de aluzii si mituri, de trimiteri si chiar de ironii, astfel ca aveai nevoie sa le intelegi si sa le cunosti pentru a te bucura cu adevarat de tabloul pe care il cumparasei. Daca sensul unor elemente din cadrul picturilor era si este si astazi relativ usor de interpretat – cartile sau manuscrisele insemnau cunoasterea si intelepciunea – prezenta unei lamai, a unui crustaceu in culori vii sau a unui iepure insemna adesea mult mai mult decat o simpla prezenta vizuala sau o simpla reproducere, oricat de fidela, a modelului. De ce in anumite panze apareau cranii, trandafiri, melci sau pisici? Cum isi construia artistul (sau cel care facuse comanda) natura moarta asemenea unui rafinat puzzle plin de sensuri, semnificatii si trimiteri uneori obscure? Si ce reprezentau elementele cel mai des intalnite in perioada de aur a naturii moarte?
Sensuri, interpretari, simboluri
Florile cu prospetimea, vitalitatea si coloritul atat de variat erau o provocare pentru artist si o cerinta aproape omniprezenta pentru cel care comanda tabloul, mai ales in prima perioada in care genul s-a impus, si in timp, in functie de tara, regiune si interpretare au ajuns sa joace mai mult decat un rol estetic, pur cromatic. Delicata si eleganta lalea a fost aproape tot timpul un simbol al bogatiei, rafinamentului si originii nobile, chiar si dupa ce criza provocata de mania pentru acestea a ruinat nenumarate familii. Trandafirul era aproape intotdeauna o reprezentare a puritatii si prin extensie a Sfintei Fecioare, floarea-soarelui era un simbol al credintei, crinul al curateniei sufletesti.
Ciorchinii grei de struguri si frunzele de vita de vie erau elemente des intalnite in naturile moarte, si dincolo de impactul vizual si eleganta lor picturala puteau sa insemne fie placerea petrecerilor si dulceata vinului (pornind de la Bacchus) fie dimpotriva valorile crestine si Cina cea de Taina sau vinul de impartasanie, in functie de context si restul elementelor. Marul (mai ales atunci cand era bine copt, plin de culoare, proaspat) putea avea in functie de interpretare si context doua sensuri. Fie simboliza ispita, pacatul originar, tentatia, senzualitatea (daca era taiat in jumatate), fie intelepciunea, dragostea, cunoasterea si chiar moartea atunci cand este introdus in compozitii de tip memento mori, alaturi de cranii, oase sau alte simboluri macabre.
De altfel prezenta osemintelor, a craniului, a clepsidrei era obisnuita in cazul tablourilor care le aminteau privitorilor ca moartea este inevitabila, viata se scurge repede, iar singura speranta este sa foloseasca timpul ramas pentru se salva prin credinta.
Painea a fost de la inceput mai mult decat un aliment mereu intalnit pe masa, fie ea una bogata, fie una modesta, pictorii si negustorii de arta vazand in ea trupul lui Hristos, iar cand este intreaga, neatinsa, este aparenta ei modesta izbavirea de tentatie si ispita.
La inceput paharele elegante de sticla, din argint sau aur, podoabele din metale nobile, toate erau un test pentru pictorul care trebuia sa le redea cat mai realist si in egala masura elegant, pe masura renumelui si bogatiei celui care facuse comanda. Dar este sunt – mai ales daca sunt rasturnate sau golite – si un avertisment moral: bogatia materiala este trecatoare si poate sa distruga sufletul, indepartandu-l de la ce este cu adevarat important.
Dar melcul? Prezenta sa intr-o natura moarta poate parea stranie, dar initial a fost un simbol al dogmei Imaculatei Conceptii si ulterior a vietii cotidiene, modeste, simple, si prin extensie ferite pe cat posibil de tentatiile avutiei si de pacate.
O lumanare (mai ales atunci cand este pusa intr-un sfesnic elegant) este in traditia naturii moarte mai mult decat o simpla sursa de lumina, desi multi artisti au stiu sa o foloseasca inteligent si inspirat si pentru acest efect. Aprinsa,
lumanarea reprezenta credinta in Dumnezeu, stinsa devenea un simbol pentru tristete, moarte, pierdere. Adesea inclusa in compozitiile ce aveau ca tema trecerea timpului si apropierea mortii, putea sa reprezinte si speranta, izbavirea, purificarea prin credinta. Carnurile pline de culoare intensa, homarii uriasi pictati cu migala si atentie pentru anatomia lor stranie , vanatul intreg si asezat adesea la extremele compozitiei, toate au fost initial pictate pentru a reproduce cat mai exact natura, dar si pentru a reprezenta bogatia, opulenta, forta financiara a celor care isi permiteau sa ofere mese pline de mancaruri grele, scumpe, rafinate. In timp vor ajunge sa simbolizeze (mai ales crustaceele si carnea deja transata) lacomia si pofta, partea intunecata si pacatoasa a avutiei.
Lamaile erau in epoca foarte scumpe, greu de gasit altundeva decat pe mesele nobililor foarte bogati, alese mai curand ca un simbol al puterii si nobletii decat pentru aroma lor. O adevarata provocare pentru artisti, mai ales ales pentru cei care trebuiau sa le reprezinte fara sa le aiba tot timpul inainte (nu era tocmai usor sau ieftin sa ai la indemana lamai), exoticul fruct reprezenta amagirea si ispita senzualitatii.
Rodia plina de culoare si prospetime era adesea aleasa pentru a simboliza fertilitatea, vitalitatea dar si renasterea. Iar frumoasele piersici sunt inima, sanatatea, tineretea curata, plina de bucurie si viata.
Vioara (si in general instrumentele muzicale) apar pentru a ne aduce aminte de frumusetea vietii si a muzicii, dar si pentru a-l preveni pe cel care priveste panza ca placerea armoniilor poate sa il duca in ispita si pacat. Iar cand vioara are strunele rupte trimiterea este clara pentru contemporanii artistului: timpul trece si distruge totul, nu poti sa ii scapi si viata pe pamant este doar desertaciune in absenta credintei.
La randul lor pisicile au avut parte de o intepretare ambivalenta de-a lungul secolelor, initial fiind un simbol al feminitatii senzuale, decadente, a dorintei, a pacatului, pentru ca ulterior sa devina un companion ce aduce echilibru, frumusete si exotic, pe masura ce felina devenea un animal de companie, mai ales in locuintele bogate.
Dincolo de frumusetea sa, fluturele era considerat un simbol al renasterii, al invierii, prin extensie a sufletului.
Foto: wikiart.org, nationalgallery.org.uk, commons.wikimedia.org,
