Laureatul Nobel Dario Fo spune in romanul publicat postum povestea reginei Cristina a Suediei, o "regina imposibila", o personalitate surprinzatoare ce a reusit sa isi domine si schimbe epoca in care traia, o regina atipica, plina de curaj, indrazneala si mai ales inteligenta de a profita de circumstante pentru a reusi de fiecare data sa isi impuna vointa. Poate ca in secolul al XVII-lea nimeni nu s-ar fi asteptat ca o suverana sa fie atat de puternica, rebela si niciodata gata sa accepte vointa celorlalti, sa iubeasca arta si cultura si sa se faca aproape in egala masura detestata de unii dintre conducatorii zilei si adorata de poporul sau. Este o epoca in care protestanta regina Cristina nu ezita sa imbratiseze religia catolica si in egala masura sa incerce sa ii apere pe protestanti de prigoana din Franta. Este cea care ii sustine pe Rene Descartes, Blaise Pascal, pe Moliere, este apropiata de Pierre Gassendi sau Decio Azzolino, si nu doar in cadrul unor relatii superficiale, de palat, ci le cunoaste si intelege scrierile, le impartaseste sau nu ideile dovedind de fiecare data o independenta a gandirii surprinzatoare, este acolo cand acestia au nevoie fara sa devina o admiratoare naiva. La fel de puternica se dovedeste suverana si in cadrul relatiilor politice, atat de complicate intr-un veac in care lucrurile par sa se schimbe mai mult si mai repede decat oricand, impunandu-se ca o regina plina de eroism, indrazneala, mereu originala in solutiile gasite (aproape intotdeauna cele corecte) si spre deosebire de reprezentarile altor monarhi ea pare vie, cu o personalitate careia prea putini ii pot rezista si implicata cu adevarat in destinul tarii sale. Cat din naratiunea istorica imaginata de Dario Fo este adevar si cat este fictiune este aproape imposibil de spus la finalul cartii, atat de convingator este esafodajul epic si atat de puternica pare Cristina a Suediei, o regina care a trait altfel.
