Cu o istorie pe masura tematicii diverse si a paletei cromatice intense, covorul oriental este pentru cei mai multi un "aristocrat" al covoarelor, o adevarata legenda, ce transforma un spatiu banal intr-un interior fermecator.
Termenul generic de "covor oriental" se refera la covoarele realizate manual in tari orientale, pe un razboi de tesut. In mare masura precizia modelului depinde de indemanarea tehnica a mesterului. Densitatea, sau numarul de noduri pe centrimetru patrat, este un indicator pentru finetea si durabilitatea covoarelor - cu cat sunt mai multe noduri, cu atat e mai bine. Un covor oriental de cea mai buna calitate va avea intre 500 - 1000 de noduri pe o suprafata de doar 2,5 cm patrati.
De-a lungul istoriei cele mai importante centre de producere a covoarelor s-au gasit in Turcia, Persia, Caucaz, Turkestan, Afganistan, Pakistan, Nepal, India si China, fiecare "scoala" avand caracteristici, tehnici, modele si teme specifice, iar unele dintre centrele cu o indelungata traditie sunt si astazi foarte active. Sub influenta orientala si alte tari, cum a fost cazul Spaniei, s-au impus in acest domeniu prin covoarele de calitate.
O istorie a covoarelor orientale
Chiar daca in literatura clasica elena si in scrierile inteleptilor arabi exista referinte la covoarele orientale, nu se poate sti cand a fost tesut primul covor. In 1949 o expeditie ruseasca in muntii Altai, din sudul Siberiei, a gasit un vechi mormant regal, cu un covor foarte bine pastrat datorita temperaturilor foarte scazute. Cunoscut cercetatorilor sub numele de "covorul Pazyryk", a fost folosit pentru a acoperi saua unui cal ingropat alaturi de regele astazi uitat. Cu un model deosebit, a fost tesut undeva in secolele IV - V IdHr, fiind cel mai vechi exemplu al acestei arte milenare.
Unii experti cred ca tehnica tesutului covoarelor a fost dezvoltata de triburile nomade din Asia Centrala. Membrii acestora teseau mici covoare, cu motive geometrice inspirate de florile si animalele. Pentru nomazi, covorul avea rol decorativ si utilitar, fiind pus pe pamant, acoperind panza cortului, servind drept perdea sau sa. Din cauza stilului de viata nomad, mestesugarii erau nevoiti sa isi demonteze razboiul de tesut de nenumarate ori, de cate ori aparea o amenintare sau tribul pleca in cautarea unui teritoriu mai primitor. Tocmai de aceea covoarele erau foarte diverse ca desen si tehnica, datorita acestui stil abrubt, sacadat al creatiei. Dar miscarea perpetua a nomazilor a facut ca aceasta arta sa fie raspandita si adoptata ulterior de alte popoare.
Unele dintre primele - si cele mai importante - centre ale tesutului covoarelor au aparut in Persia si Turcia. Mai multe manuscrise persane din perioada lui Chosroes I, rege al Persiei intre 531 - 579 descriu "Covorul de primavara al regelui Chosroes", realizat din lana pura, matase, aur si argint, incrustat cu pietre pretioase. Chiar daca nu s-a pastrat, simpla descriere este definitorie pentru gradul de rafinament la care ajunsese deja aceasta arta.
Din secolul XVI pana in prima jumatate a secolului XVIII in Persia arta covoarelor a ajuns la apogeu, iar multi vorbeau despre "varsta de aur" a covoarelor persane. S-au pastrat mai multe covoare din aceasta epoca, fiind admirate si astazi pentru armonia cromatica si originalitate.
Nici Turcia nu era insa mai prejos decat Persia in acest domeniu. Marco Polo relateaza ca in 1271, cand a ajuns in Anatolia, a gasit aici covoare specifice regiunii, unele dintre cele mai frumoase din lume, cu modele geometrice si figuri de animale. Covoarele turcesti si-au facut repede intrarea si in lumea artei plastice, fiind reproduse in numeroase tablouri, cum a facut artistul german Hans Holbein cel Tanar (1497-1543). Covoarele turcesti pictate in tablourile sale au atras atentia publicului, primind in Occident numele "covoare Holbein".
 | Holbein cel Tanar, 1528 |
Principalul rol in raspandirea covoarelor orientale in Europa l-au avut negutatorii venetieni, care le-au vandut in Occident, Venetia devenind unul dintre principalii parteneri comerciali ai tarilor din Orient. Covoarele orientale s-au bucurat de un deosebit succes, fiind intalnite atat in interiorul locuintelor, cat si in celebrele gondole.
De la inceputul secolului XVI colectiile de covoare orientale infrumusetau curtile monarhilor europeni, putand fi gasite pretutindeni, iar unii dintre cei mai cunoscuti colectionari erau Caterina de Medici si Carol V.
Interesul europenilor pentru covoarele orientale a scazut in timpul secolelor XVII - XVIII, doar putini mai pastrand vie pasiunea. Dar dupa o impresionanta expozitie organizata in 1891 la Viena, Europa a redescoperit frumusetea covoarelor orientale, iar America a adoptat noua moda in scurt timp. Importatorii din Occident au inceput sa ceara covoare pe comanda, de dimensiuni variate, pentru a face fata cererii si mai ales pentru a raspunde gusturilor noi. In secolul XX, covorul oriental si-a pastrat farmecul si forta de atractie.
