Intre 1886 si 1889 - una dintre cele mai prolifice perioade din viata sa - Vincent van Gogh a pictat peste 30 de autoportrete, intr-o lupta disperata cu timpul pe care il simtea tot mai scurt, impunandu-si un regim de lucru si mai dur decat in trecut. Obsesia sa pentru pictura, devotiunea pentru creatia sa, singurul lucru ce conta cu adevarat pentru van Gogh, l-au facut sa isi forteze limitele si sa isi grabeasca sfarsitul tragic. Pentru Vincent van Gogh, autoportretul era inainte de orice o forma de introspectie si o metoda de perfectionare a stilului, de care nu era niciodata multumit. Spera in egala masura ca cineva, fie si un colectionar marunt, sa fie tentat de unul din aceste autoportrete de o sfasietoare intensitate. Ceea ce nu avea sa se intample in timpul vietii artistului, cand fara sprijinul fratelui sau, Theo, Vincent nu ar fi avut nu doar banii pentru culori si panze, ci nici macar pentru hrana de zi cu zi.
Autoportret (1886)
La inceputurile carierei sale Van Gogh si-a ales modelele din randul taranilor pe care ii cunostea atat de bine, redand in portrete si scene de grup trasaturile lor aspre, dure, bine definite, obosite si adesea triste. Mai tarziu insa, pe masura ce banii erau tot mai putini - in ciuda eforturilor lui Theo van Gogh - a renuntat la modele. Nu isi mai permitea sa le plateasca fie si cei cativa banuti. Si a inceput sa experimenteze, pictand din memorie si, cel mai adesea, pictand peisaje si compozitii florale, de o uluitoare intensitatea cromatica. Desi astazi acest gen de compozitii ii aduce lui Van Gogh noi si noi admiratori, impunandu-l ca unul dintre cei mai originali si interesanti artisti ai tuturor timpurilor, atunci era desconsiderat de artist insusi. Visand la anii in care folosea modele, Van Gogh povestea adesea in corespondenta sa ca poate sa faca mai mult decat peisaje si flori, ca poate surprinde natura umana, poate reda fizionomiile in esenta lor.
Autoportret 1887
In lipsa de modele si pentru ca nimeni nu ii comanda portrete, Van Gogh a fost nevoit ca in final sa realizeze o serie impresionanta de autoportrete, de la cele care il infatisau relaxat, fumandu-si cu nesat pipa, la cele de dupa criza in care se auto-mutilase, sumbre, intunecate, anuntand o apropiata prabusire. Incantat de rezultate, ii scria adesea fratelui sau Theo, povestindu-i cum a inceput sa abordeze genul, cat de multumit - sau nemultumit - este de o lucrare sau alta, care sunt paletele cromatice folosite, ce incearca sa surprinda. Pentru cineva care era mai mereu nemultumit de rezultatele muncii sale, bucuria din scrisori este surprinzatoare si aparent de bun augur.
Cu toata saracia sa, Van Gogh reusise chiar sa cumpere o oglinda mai mare, care il ajuta enorm, continuand sa spere ca cineva ii va cumpara autoportretele si va putea astfel sa angajeze modele, sa isi cumpere culori si panze mai multe si mai bune, va putea cumpara reproduceri si manuale de desen. Nu se va intampla insa niciodata. Interesant a fost si ca Van Gogh a facut schimb de autoportrete cu pictorii Gauguin si Emile Bernard, trimitandu-le prin posta lucrarile sale.
Autoportret 1889
Schimbarile vizibile de la un an la altul sunt frapante, mai ales pentru privitorul de astazi. Relaxarea si dorinta de a picta din ochii lui Van Gogh fac loc treptat unei tristeti complesitoare si, in final, in 1889, unei disperari care ii va aduce de altfel si moartea. Criza ce ameninta sa se petreaca are loc sub ochii ingroziti ai prietenului sau Gauguin, pe fondul unei puternice crize epileptice. Dupa o perioada in care se spera ca isi va reveni, Van Gogh se sinucide in 1890, impuscandu-se in piept cu un revolver. Va muri dupa cateva zile de agonie. Autoportretele sunt astazi printre cele mai expresive marturii ale acestei perioade dramatice.
Iulie 2008
Foto : commons.wikimedia.org ; vangoghgallery.com
