Calatoriile erau invaluite altadata in mister, iar cei care porneau la drum erau adevarati eroi care nu ezitau sa isi asume riscurile unui traseu indepartat pentru a descoperi o alta tara, alte traditii.
Iar toti acesti eroi, ale caror calatorii isi gaseau adesea loc in paginile ziarelor vremii, asa cum in trecut isi gaseau in cronicile de la curtile regale si imperiale, isi povesteau adesea experienta, nu arareori intr-un mod senzational, pompos, iar volumele publicate de ei erau deosebit de populare. Acestea, dincolo de relatarile privind tarile vizitate, intamplarile placute sau neplacute de pe drum si obiceiurile straine cunoscute cu aceasta ocazie, erau pline de sfaturi si idei care astazi pot parea ridicole.
Iar in afara acestor relatari de calatorie, au aparut numeroase ghiduri, adaptate fiecarei tari, cu sfaturi, idei, liste si povestiri, foarte cautate si bine vandute, dar nu prea utile, cel putin astazi.
Cum ar fi sa citim intr-un ghid de calatorie de astazi, un pasaj ca acesta: "Nu va luati mereu sotul sau sotia cu dv, feriti-va sa mancati pepeni..." Dincolo de umorul involuntar, astfel de recomandari erau foarte serioase in secolul XIX, pana spre inceputul secolului XX.
De exemplu, intr-o publicatie britanica de acest tip din 1867, era criticat stilul englezilor si americanilor de a calatori prin Europa intr-un ritm accelerat, incercand sa vada cat mai multe tari in cat mai putin timp, de parca ar fi fost niste motoare cu aburi. Unde era calatoria romantica de altadata, unde ramasese frumusetea descoperirii si experientei, a extazierii in fata capodoperelor, atata timp cand mai bine de jumatate din americani si englezi preferau sa calatoreasca in felul asta. In locul emotiei, totul ii nemultumea, nimic nu le era pe plac, inghesuiau in program un muzeu si doua castele inainte de micul dejun, o catedrala dupa, apoi un spectacol de opera, pentru a pleca a doua zi mai departe.
In Anglia, un ghid publicat in 1847, dadea toate sfaturile posibile celor care calatoreau de exemplu in Spania. Astfel, gentleman-ul englez afla ca in marile orase un costum sobru, tipic britanic este cel mai potrivit, dintr-o tesatura potrivita la caldura. Un englez adevarat trebuia sa fie o imagine a elegantei, mereu sobru si aranjat - ghidul recomandand glumet vizite dese la Figaro - si in general ii era interzis orice gest care ar fi putut fi o jignire la adresa tarii sale. Cu sau fara voia sa, fiecare britanic devenea un ambasador.
Si atunci bagajele puteau fi furate, asa ca ghidurile si memoriile calatorilor inveterati propuneau diverse solutii, de la valize mari si grele, bine inchise, pana la inchiderea lazilor cu suruburi in loc de cuie. Cat de eficiente erau aceste metode si cat de usor de pus in practica, era o cu totul alta poveste.
La vama calatorul trebuia sa se prezinte personal si sa supravegheze totul, altfel putea avea surpriza ca bunurile sale sa fie furate, ambalate neglijent sau distruse. Un ghid englezesc din 1899 sfatuia aleagerea unor carti bune, care sa merite a fi citite si recitite si care sa ii impresioneze si pe companioni, cel mai bine cateva romane victoriene, in editii elegante.
Un capitol foarte important era dedicat mancarii si bauturilor, iar orice calator ajuns intr-o tara exotica si indepartata, mai ales intr-un climat cald, trebuia sa isi impuna moderatia si simplitatea culinara. Un european ar fi trebuit astfel sa se multumeasca doar cu un dejun frugal, evitand sa manance carne, oua si mai ales specialitatile locale.
Mai mult, in pofida abundentei si varietatii legumelor si fructelor, in special in tarile tropicale, turistii europeni erau sfatuiti sa evite asemenea delicatese, pentru ca puteau duce la consecinte serioase. Chiar si deliciosul pepene era acuzat ca ar putea purta in el germenii febrei tifoide.
In privinta alcoolului si mai ales a bauturilor tari, lucrurile erau privite mai nuantat. Chiar daca se recomanda moderatie in consumul de alcool, autorii recunosteau ca existau momente in care alcoolul era neaparat necesar. De exemplu in regiunile tropicale schimbarea climatului aducea cu sine o puternica depresie, care ducea la epuizare, iar cea mai buna solutie era sa se bea ceva, de preferinta whisky sau brandy, in cantitati potrivite si eventual cu apa. Sau, pentru cei care nu suportau bauturile tari, se recomanda sampania.
Dar una dintre marile probleme era intr-o tara necunoscuta gasirea unui loc unde sa doarma, de la o camera de hotel la una de han mizer. Nimic nu se compara, spun toate ghidurile turistice ale epocii, cu placerea patului de acasa, asa ca in calatorie trebuia cautat unul cat mai apropiat de acela. In primul rand, calatorii trebuie sa aiba la ei un set complet de asternuturi.
In ceea ce privea insotitorii, ghidurile de calatorie nu uitau sa recomande ca doamnele sa isi insoteasca sotii, dar, in spirit revolutionar din punct de vedere social, afirmau ca acest lucru nu era obligatoriu. Cum o femeie nu trebuia sa mearga in aceleasi locuri ca si sotul, cei doi puteau calatori separat, o idee care cu un secol in urma ar fi fost inacceptabila. O asemenea despartire ar fi putut chiar sa revigoreze o relatie aflata in dificultate. E adevarat ca ghidul cu un sfat atat de indraznet dateaza din 1923. Insa accentul era pus pe pe insotitor, care trebuia sa fie o companie placuta, activa, cu interese comune si dorind sa descopere mereu ceva nou.
Nici in privinta mijloacelor de calatorie ghidurile nu duceau lipsa de sfaturi. Daca turistul alegea trenul, trebuia sa stie ca este obligatoriu pentru el sa calatoreasca la clasa intai, pentru a-si afirma astfel statutul social. Compartimentele de la clasa a doua nu erau doar incomode, murdare si aglomerate, dar mai ales nedemne de un domn adevarat. Unul dintre redactorii unui astfel de ghid isi amintea cum a calatorit la clasa a doua, undeva in India, pret de cateva sute de kilometri, iar relatarea are dimensiunile unui cosmar. Inghesuit, asaltat de localnici cu bagaje, gaini, cutii, urmarind cu groaza cum se umpleau bancile, cum era tot mai aproape de ceilalti si ajungea sa fie doar unul din multime, in loc de a fi un gentleman respectat. O experienta terifianta, pe care nu dorea sa o repete.
Cel mai romantic era sa calatoresti cu vaporul, dar dincolo de raul de mare, aparea o alta problema: cum te purtai cu ceilalti calatori ? In Enciclopedia Etichetei, o carte masiva publicata in 1901 si semnata de Emily Holt, in cel mai pur stil britanic, se recomanda ca domnii sa se salute si sa faca o usoara plecaciune, iar conversatiile puteau avea loc practic oriunde pe vas, subiectele variind de la vreme la felul in care mergea vasul.
In privinta purtarii fata de ceilalti, britanicii erau sfatuiti sa aprecieze obiceiurile locale, incercand sa inteleaga felul in care mancau, se imbracau si locuiau cei din tara unde ajunsesera. Era doar un pret foarte mic pentru a se asigura de bunavointa si chiar prietenia localnicilor, dar si pentru a face o buna impresie.
Nu erau uitate si generalizarile. De exemplu elvetienii erau prezentati ca "olandezii muntilor; un popor rece, distant, lipsit de imaginatie si cam lacom de bani, dar in acelasi timp puternic, decis, plin de energie, care punea accent pe sinceritate, cuvant, munca, buna guvernare". Despre germani - "nu exista nici un alt popor care sa poarte mai multa grija pantecelui".
Concluzia era comuna pentru majoritatea ghidurilor: principala satisfactie a unei calatorii reusite era cunoasterea altei tari si mai ales cumparaturile la preturi scazute. Dupa ce ajungeau in tari straine, cat mai deosebite de a lor, aveau sansa sa priveasca altfel lumea inconjuratoare si mai ales alte popoare. Iar toate ghidurile garantau ca daca se urmau sfaturile, orice calatorie avea sa fie o experienta placuta.
foto: Genova
