Maurice Utrillo, fiul lui Suzanne
Fiul lui Suzanne Valadon, la randul ei pictorita foarte apreciata si unul dintre cele mai cunoscute modele din Montmartre – unde in anii tineretii era considerata de multi pictori si cea mai frumoasa femeie din acest cartier boem – Maurice s-a nascut pe 26 decembrie 1883. Era un copil nelegitim, iar identitatea tatalui a ramas mereu un mister, desi cum Suzanne ii cunoscuse si avusese relatii cu multi artisti ai vremii ar fi putut (dupa cum se barfea) sa fie Renoir, poate chiar Toulouse-Lautrec sau compozitorul avangardist Erik Satie, maestrul Pierre Puvis de Chavannes. Sau un anonim uitat. Chiar daca a stiut, Suzanne Valadon a pastrat tacerea sau a raspuns mereu ironic, aluziv, iar in cele din urma fiul ei a primit numele de familie al unui prieten apropiat, arhitect, scriitor si critic, un anume Miguel Utrillo y Molins. Nimeni nu s-ar fi asteptat insa ca Maurice, care a inceput sa bea inca din adolescenta, cand in locul scolii este fascinat de atmosfera din Montmartre, sa calce pe urmele mamei si sa devina unul dintre cei mai populari pictori ai epocii sale.
Pentru Maurice Utrillo (deja Suzanne se casatorise cu un avocat, Paul Mousis, dar relatiile cu fiul vitreg au fost mereu tensionate) alcoolul a fost un refugiu, o distractie, si in cele din urma un pact cu diavolul de pe urma caruia au ramas mii de lucrari, dar sanatatea sa a fost iremediabil distrusa, iar in ultima parte a vietii ajunsese la un manierism si o repetitie mecanica dezamagitoare pentru critici. Si totul a inceput la sfatul medicilor.
Arta ca refugiu si terapie
Dupa ce renuntase la scoala si incercase fara succes mai multe slujbe, Maurice este internat pentru prima oara intr-un sanatoriu in 1900, dupa un sever episod depresiv din cauza bauturii, si ca o terapie alternativa incepe, la insistentele medicului, sa deseneze si sa picteze. Suzanne ii va fi dat primele lectii, insa in mare masura Maurice a invatat singur, prin repetitie si exercitiu, si in scurta vreme reusea sa termine o lucrare in doar cateva ore, cu o viteza si o finete a executiei uluitoare pentru un tanar fara experienta, care continua sa bea aproape la fel de mult. De altfel pentru tot
restul vietii a continuat sa penduleze intre alcool, crize depresive, scandaluri (care i-au adus inclusiv arestari) si perioade intense de lucru. Si a avut sansa de a fi pentru un boem relativ longeviv, spre deosebire de prietenul si tovarasul lui de pahar, Amedeo Modigliani, un alt geniu tragic, mort inainte de a implini 40 de ani. Lucreaza tot timpul, cu repeziciune si placere, dar subiectele sale sunt aproape intotdeauna aceleasi: strazi, case, locuri din Montmartre, arareori siluete umane, copaci si natura captive in spatiu citadin printre ziduri si constructii, cadre cu ceruri nostalgice si jocuri de lumina ce evocau impresionistii (pe care ii admira) din randurile carora nu a facut efectiv parte. Un artist citadin prin excelenta, ulterior va picta si scene din suburbiile pariziene din partea de nord a orasului, dar mai ales in ultima parte a carierei sale picta din memorie sau dupa vechi carti postale, multe infatisand locuri, case si strazi care nu mai existau decat in amintirea lui Utrillo.
Avea propriile tehnici – de exemplu adesea reproducea la scala, folosind rigle si creioane, cartile postale sau fotografiile – si din pacate patima pentru bautura il facea o victima sigura pentru negustori de arta onerosi. Asa cum a fost un anume Louis Libaude, care in 1909 a incheiat un contract cu Maurice, care ii permitea sa cumpere primul orice lucrare a artistului. Drept de preemptiune pentru care Libaude platea doar 300 de franci pe luna, o suma ridicola chiar si in timpul vietii lui Utrillo. Desi astfel multe panze s-au pastrat, in vreme ce nu putine s-au pierdut, la fel ca si desene sau schite. Si in plus, mai ales dupa ce Utrillo a devenit celebru, a fost si falsificat masiv. De altfel Libaude nu a fost singurul. Pictorul era gata sa cedeze picturi de dimensiuni mai mici, pe care oricum le facea repede, pentru sume ce nu depaseau cu mult pretul a una sau doua sticle de vin. Si nu de cea mai buna calitate.
Marele succes si Ioana d’Arc
Maurice Utrillo a fost o poveste atipica de succes, trecand prin mai multe perioade, toate interesante pentru colectionari si mai tarziu pentru istoricii artei, si pana in 1925, in pofida internarilor repetate, vanduse suficient pentru ca Suzanne
Valadon sa poata cumpara o proprietate, un conac, in apropiere de Lyon, loc de refugiu si atelier, dar si pentru ca peisajele sale urbane sa fie expuse si la Bruxelles, Mannheim sau sa fie tot mai cautate de cumparatori. Iar in 1925 tot el va realiza decorurile si costumele spectacolului Barabau, sustinu de Baletele Rusesti, premiera avand loc la Londra. Suzanne Valadon va fi inlocuita in viata fiului ei dupa ce pictorul se casatoreste in 1935 cu Lucie Pauwels, vaduva unui colectionar de arta si bancher belgian, care il supravegheaza atenta pe Maurice si, cum spuneau gurile rele, il manipuleaza si se foloseste de faima acestuia. Dar si il ajuta sa lucreze si sa vanda, dar si sa reduca, pe cat posibil, alcoolul. In locul acestuia artistul se refugiaza intr-un fanatism religios eclectic, in care Ioana d’Arc juca un rol central, iar in noua locuinta din apropiere de Paris are inclusiv o capela. In 1928 devine Cavaler al Legiunii de Onoare, pana in anii 50 participa la expozitii internationale (cu mare succes), iar picturile sale sunt tot mai cautate, iar preturile cresc. La moartea artistului, in 1955, in cauza unei pneumonii, Maurice Utrillo devenise unul dintre marile nume ale epocii sale, desi ultima perioada a carierei sale era marcata, spun criticii , de un manierism suparator si un automatism care poate nu era prizat de specialisti, insa continua sa vanda. Amestecul de culoare (ce variaza ca paleta si intensitate in functie de perioada), nostalgie, migala pasionata in redarea strazilor pe care le iubise si a locurilor prin care trecuse adesea sau pe care le redescoperea prin intermediul cartilor postale, construirea unui spatiu imaginar, adesea cu induiosatoare anacronisme, toate faceau din picturile sale un ansamblu omogen, in vreme ce stilul, imitat si copiat, era relativ usor de recunoscut.
Cele patru anotimpuri din viata pictorului Maurice Utrillo
Lunga cariera a artistului fascinat de Montmartre avea sa fie impartita ulterior de specialisti in patru perioade distincte, anotimpurile cu schimbari de maniera si paleta fluide si succesive ale unui lung an in care Maurice Utrillo, luptandu-se cu dependenta si demonii sai, avea sa se refugieze in pictura. Incepe sa se formeze ca artist in mare parte singur, iar din 1903 pana in 1910 se poate vorbi de o Perioada Impresionista, in care influentele vin din partea reprezentantilor acestui curent, iar paleta este mai saraca, lumina calda si bine utilizata, panzele mai mereu impastate in straturi groase, adesea folosind cutitul, adesea pe carton. Inca de la inceput Utrillo surprindea prin rapiditatea cu care lucra si prin
pasiunea pentru peisajul citadin, cu strazi, case, localuri si biserici, copaci si ziduri, porti si intranduri. Va trece ulterior in Perioada Alba (1910-1914) la lucrul in atelier, renuntand sa mai lucreze in aer liber, folosind deja carti postale, fotografii si amintiri, oamenii sunt rareori prezenti in scenele dominate de tristete, nostalgie, singuratate, iar artistul pare interesat sa redea cu precizie mai ales zidurile albe, cenusii sau in tonuri teroase diluate, sa le surprinda raceala, textura, vechimea. Va renunta insa la atmosfera trista, tomnatica, pentru ca din 1914 pana spre 1930, chiar putin dupa, paleta sa capete noi valente si culori intense, in vreme ce lumina devine adesea calda, placuta, primavaratica, chiar vesela. Reda reperele din Montmartre si nu numai, localuri pe care le cunostea bine, case de care il legau multe amintiri sau care ii placusera in illustratii, si spre deosebire de trecut siluetele umane, vazute mai mereu din spate sau profil, sunt mult mai des intalnite. Cu o surprinzatoare diferenta: cele feminine au o surprinzatoare si senzuala forma de clepsidra, sunt elegante (dupa gustul vremii) si au o gratie atragatoare. Spre final, cand unii critici ii reprosau tocmai manierismul, pare ca Utrillo ajunsese la culori mai puternice, dar desenul preliminar si liniile erau mai clare, mai precise, un stil grafic marcat de rigoare si eleganta, si chiar daca plecase din Montmartre si locuia in noua sa casa, amintirile pareau la fel de vii. Atunci foloseste extensiv carti postale din colectia pe care o adunase, si in unele panze apar locuri, strazi si case demolate de mult, pe care pictorul nu le mai vazuse de ani sau chiar decenii.
Foto: wikiart.org, artsy.net,
