A trai printre gunoaie

Cateva diapozitive facute de artistul Ion Dumitriu, in perioada 1975-1978, la groapa de gunoi din Giulesti, care - pana in urma cu cativa ani - inconjura ruinele Manastirii Chiajna (construita la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a fost distrusa mai tarziu de tunurile turcesti. Nu a mai fost niciodata restaurata, rezistand pana azi datorita zidurilor de doi metri grosime), scot la iveala un peisaj terifiant, reconfigurat pe simezele Galeriei Posibile din Bucuresti. Familii de tigani care muncesc, ori pranzesc in acel peisaj ireal, oi care pasc hartie, munti de conserve, panza ori coji de oua pe care acei oameni, angajati sa le sorteze, le descarca din masinile de gunoi ale municipalitatii... Ilie Blejan, un muncitor la un laborator din zona, construise in curtea lui (cca 1500mp) un loc de joaca pentru copii, intregul sit fiind realizat din materia prima care ii era cel mai la indemana - robineti, tevi, conducte... componenta "educativa" regasindu-se pe capace de tabla si cauciucuri sparte pe care erau scrise indemnuri in cadenta propagandei oficiale. Expozitia, care poate fi vizitata pana pe 27 ianuarie 2008, este sustinuta de o carte in aproape, aceeasi nota. Sperante reziduale Daca ar mai fi trait Stanley Kubrick, probabil ca si-ar fi dorit un film intr-un cadru apocaliptic asa cum l-a intalnit Ion Dumitriu in anii '70 (si care nici azi nu e cu mult prea schimbat). Niste oameni - impinsi de sorti la marginea societatii - sunt nevoiti sa-si duca existenta in reziduurile aceleiasi societati. Cu toate astea, par impacati in deznadejdea lor si gasesc chiar si puterea sa-si traiasca viata, uneori chiar si cu zambetul pe buze (dar ce priviri triste!), printre munti de gunoaie pe care, cu rabdare sisifica, le sorteaza iar si iar. Sa-ti cladesti sperantele pe munti de coji de oua, trebuie ca ai un sprijin moral - sau o naucitoare putere de adaptare la conditii subumane - solid! Prezenta ruinelor manastirii Chiajna in imediata vecinatate a gropii de gunoi poate ca nu reprezinta mare lucru pentru acele suflete; dar, poate, de acolo veghea Dumnezeu asupra lor. Privind cateva dintre imaginile surprinse de Dumitriu intr-un martie saptezecist, unui traitor din secolul al XXI-lea ori i se face sila, ori oamenii aceia n-au nici un fel de importanta pentru el. Pentru ca, pur si simplu, nu se poate pune in pielea unora care, din voia altora, au fost nevoiti sa traiasca printre gunoaie. Nu stiu care dintre cei doi protagonisti poate fi considerat mai puternic, insa faptul ca "marginalii" au gasit calea de a face anormalul sa para normal, ma indeamna sa inclin balanta propriei judecati in favoarea acestora. Printre resturile acelei societati s-au nascut copii, chiar daca speranta de viata parea ea insasi reziduala. Acei copii au crescut si au avut la randul lor copii... al caror "inger pe paman" a fost Ilie Blejan din Giulesti Sarbi care le-a facut pe propriul pamant un parc de distractii (ce dezmat capitalist intr-o lume comunista!) din ce i-a cazut in mana prin... groapa de gunoi. Sa poti evada, chiar si in acest mod, dintr-o lume mizera, se cheama ca esti un om liber! (Luana DUSCHKA) Tomberonul cu povesti La un capat de lume, un artist a surprins cu multi ani in urma o poveste... Printre munti de gunoaie ce au ramas, mai puternice decat ele, zidurile celei mai vechi manastiri din Chiajna. La un capat de lume traia odata... o lume. In care lumina si intunericul se jucau de-a v-ati ascunselea printre mormane uriase de gunoi. Iar copiii invatau sa mearga, sa vorbeasca, sa rada si sa... sorteze gunoiul. Sa aseze resturile frumos, fiecare la locul lui, sa redeseneze incet si sigur un spatiu in mijlocul caruia troneaza misterios zidurile unei vechi manastiri. Nu e smirna, nu e tamaie, nu e aur... Nu mai e loc pentru sfinti. Mizeria din jur reconfigureaza lumea. E lumea aia din copilaria noastra comunista, in care tomberonul din spatele blocului devenise barometru al starii de fapt si de spirit a unui intreg popor. Gunoiul talmacea, asemeni urmelor dintr-o ceasca uriasa de cafea, viitorul, trecutul si prezentul. Si prezentul era cel mai simplu de descifrat. Munti de cutii de conserve, coji de oua, cioburi si hartii. Prea putine lucruri de aruncat intr-un timp in care totul trebuia recuperat. Era epoca "fericita" in care gunoiul era bun. Drumul zilnic pana la tomberon, cu galeata plina de Dumnezeu stie ce, era la limita dintre cosmar si aventura. Iar recompensa era "ciubucul" de zahar ars cumparat de la tiganca de la colt, in schimbul privilegiului de a cauta "comoara" din galeata de gunoi, inainte de a o arunca in marea care se deschidea dinainte. O poveste veche de sute de ani se amesteca in fotografiile artistului Ion Dumitriu cu una si mai veche, de mii de ani. E povestea margaritarului care straluceste in noroi. Si a lui Fat-Frumos care se lupta cu Raul ca sa gaseasca stralucirea orbitoare a frumusetii. E drumul din "Calauza" lui Tarkovski catre dorinta ascunsa in cea mai intunecata dintre camarutele sufletului nostru, care, odata deschisa, se umple de lumina. Si vezi cum, dintre gramezile de gunoi, zidurile fostei manastiri au ramas drepte si puternice, ca un Rege care si-a pierdut mantia, dar pe care zdrentele nu l-au facut sa-si piarda maiestatea. Agatat undeva de-un gard de lemn paraginit sau de-un colt de memorie, un indemn pionieresc la fericire. "Seara-ncet, incet se lasa/ Si pornim incet spre casa/ Plini de praf si fericiti.../ Ne-am jucat, ne-am intrecut/ Am facut tot ce-am stiut..." (Monica ANDRONESCU)