Plastic si elegant sub aspect vizual, cu decoruri "in alb" si costume somptuoase, cu repere "scotiene" localizand astfel actiunea, spectacolul propune o alternare intre vis si realitate interesante ca idee, dar derutanta pentru publicul obisnuit cu subiectul traditional. Pentru ca totul se petrece in cimitir, printre monumente funerare impodobite cu sculpturi masive, printre acestea aflandu-se si cel al lui Edgardo, de "iluzia" caruia se indragosteste Lucia, a carei ratiune este deja intunecata in urma pierderii mamei sale, ceea ce determina prezenta in preajma ei a "psihoterapeutului" Raymondo si a "asistentei medicale" Alisa. Iar de aici un lant de reactii si comportamente traite de eroina ca intr-un vis real, Edgardo aparandu-i pe un cal alb, inconjurat de ingeri, Lucia scriindu-si epistola... trimisa de iubitul sau; Normano - omul de incredere al fratelui ei, Lord Ashton - capata o pondere aparte in derularea dramei, considerat principalul vinovat pentru deznodamantul tragic, fiind deci ucis in final.. Si pentru ca spiritul romantic sa fie la cote maxime, pe ultimele acorduri ale partiturii, pe un soclu se regasesc - sau se intalnesc, in sfarsit -, in nemurire, Lucia si Edgardo, intr-o imagine sculpturala simbolizand dragostea eterna.
O "traducere" care poate "sta in picioare", daca acceptam noutatea si ineditul abordarii, desi melomanii trebuie sa citeasca sinopsisul inainte de ridicarea cortinei pentru a intelege ce se petrece pe scena, mai ales ca s-a introdus si "scena turnului", iar lucrarea se canta la noi pentru prima oara intergral. Iar dupa emotiile premierei, probabil ca si "ingerii" se vor misca mai putin "pamantean", si Edgardo va aparea-disparea mai "ca in vis", si ridicarea-coborarea soclului central va fi mai bine manevrata, iar eroii se vor plasa in acel punct cu mai mult "firesc"; si poate se va gasi o solutie pentru ca instrumentistii plasati pe scena (harpa, flaut, corn - de ce oare numele interpretilor nu figureaza in program?...) sa nu stea chiar ca la recital, cu ochii in partitura, si apoi sa se retraga "mai altfel", nu cu acea concretete a pasului care nu se integreaza deloc in ambianta "de vis".
Sub aspect muzical, trebuie subliniat faptul ca fiecare rol beneficiaza de doua pana la sase interpreti pe rol, ceea ce este, sa recunoastem, o performanta pentru ONB; corul (pregatit, ca de obicei, de maestrul Stelian Olariu), suna excelent, orchestra are momente reusite si, in general, canta bine, iar solistii din seara premierei si-au reluat, in majoritate, personajele de succes din precedenta montare. Soprana Mihaela Stanciu - desi obosita de numeroasele repetitii - a fost o credibila Lucia, cu glas frumos, sensibilitate si implicare expresiva, tenorul Robert Nagy - poate nu la cotele performante obisnuite n a etalat o voce metalica, experienta artistica si acut sigur in Edgardo, baritonul Ionut Pascu debutand in Ashton cu incisivitate, glas superb dar "fortat" pana la agresivitate, cu probleme in acut, basul Pompeiu Harasteanu a fost acelasi Raymondo dintotdeauna, tenorul Vlad Mirita a atras din nou atentia asupra materialului sau vocal deosebit, ramanand insa la nivelul "insirarii" unor sunete generoase, mezzosoprana Siodonia Nica a fost corecta in Alisa, asemeni tenorului Valentin Racoveanu in Normano. La pupitru, Adrian Morar a imprimat adesea un tempo mult prea lent, diluand astfel incarcatura dramatica, atmosfera tensionata, generand totodata multiple decalaje, desi gestica sa echilibrata confera un anume echilibru de ansamblu.
O noua "provocare" in seria novatoare a Operei, aducand un suflu de modernitate ce se regaseste si pe scenele lumii, un spectacol care naste intrebari, comentarii, dar "Lucia..." ramane oricum o opera indragita, astfel incat, daca va castiga in densitate si fluenta, va fi un spectacol atractiv, care poate face sala plina.
