De curand a fost lansata in cadrul Targului International GAUDEAMUS, la editura Humanitas, cartea marturie a lui Emanuel Tanjala, unul dintre cei mai importanti fotografi romani, intitulata “Jurnalul unui fotograf”.
***
„Sunt multe carti de fotografie pe piata. Majoritatea prezinta procedee de fotografiere, metode de procesare, reguli de folosire a obiectivelor… Tehnica fotografica abunda in literatura de specialitate; e usor de copiat, din milioane de surse, informatii despre folosirea unui aparat foto. Totusi, faptul ca fotografia foloseste un instrument al tehnicii nu o transforma intr-o stiinta exacta. A fotografia este mult mai mult decat a sti cum sa folosesti filtre sau cum sa te perfectionezi in laboratoarele digitale. Fotografia capata valoare atunci cand componenta umana intra in rol. Mai mult decat creierul si chiar mai mult decat ochiul, sufletul fotografului, temperamentul, caracterul, personalitatea sa sunt cele care fac fotografia.
Nu am stat niciodata sa detaliez despre obiectivele sau tipul camerei cu care am facut o anumita fotografie. Dar mi-a placut sa-mi amintesc povestea din spatele acelei fotografii si starea de spirit pe care am avut-o atunci cand am declansat. Despre asta voi vorbi aici.
Pentru mine fotografia este un aliat, un prieten, oglinda in care ma vad mereu. Este revelatia care mi-a schimbat viata, este relatia mea cu oamenii si darul pe care mi l-a facut Dumnezeu intr-o zi. Fotografia este religia mea, magnetul sufletesc care ma tine intr-o permanenta legatura cu tot ce ma inconjoara. Este un spatiu pe care il pipai permanent cu ochiul si cu sufletul, este un legamant pe care il fac in taina cu cei care imi vad fotografiile. Cred ca prin creatie putem descoperi mai usor universul si il putem cuceri cu dragoste.
Sunt multe detalii pe care le-am captat pe pelicula si, mai nou, pe cardul aparatului meu digital. Cea mai mare parte a fotografiilor facute inainte de 1981, anul in care am parasit Romania, s-au pierdut, din diferite pricini, in perioada exilului meu. M-a durut pierderea lor, dar ma bucur cu atat mai mult pentru cele ramase. Mi-a fost greu sa fac selectia la sange a fotografiilor care sa intre in acest volum. Nu stiu daca am facut cea mai buna alegere, dar vreau ca fotografiile publicate aici, sau oriunde, sa constituie cartea mea de vizita, spovedania mea in imagini oferita semenilor mei.
Inceputul
Aveam 17 ani cand am pus mana pentru prima data pe un aparat de fotografiat. Il cumparase tatal meu de la un client care venea la el la pravalie. Era o cutie dreptunghiulara, neagra, in capul careia se afla un mic vizor prin care priveam ceea ce imi placea, dupa care apasam pe un buton primitiv si zgomotos. Pe atunci ma fascinau stancile din Vrancea, din canionul Vaii Putnei, la Colacu, pe care le puteam vedea numai vara, in vacantele petrecute la unchiul Toader. As fi vrut sa le am sub ochi mereu, chiar si atunci cand eram la Bucuresti, in timpul anului scolar. Cum tocmai ce descoperisem acest aparat vechi, de care nimeni din casa nu parea sa se sinchiseasca, am inceput sa-l folosesc. Intr-o zi, am pornit din nou spre Vrancea, impreuna cu toata familia noastra numeroasa. Inainte de asta, am cumparat un film (pe care mi l-a fixat in aparat vanzatorul), mi-am luat si niste rezerve si, odata ajuns la Colacu, am inceput sa fotografiez stancile spectaculoase, care adaposteau o multime de cuiburi de lastuni. Faceau acele pasari atata zgomot, mai ceva ca o orchestra de muzica contemporana!
Nu-mi amintesc de unde aveam bani sa cumpar filme, dar stiu ca mi se parea o minune ca o imagine pe care o surprindeam la Colacu sa fie transformata, printr-un proces de developare in substante chimice, intr-o fotografie in felurite tonuri de gri, pe o hartie. M-a fascinat acest miracol si m-am aruncat asupra lui cu curiozitatea celui care descopera o alta lume, un alt univers, in care paseam cu un fel de spaima. Am inceput sa citesc carti despre tehnica fotografica, sa vad cum de apare aceasta imagine, cum se imprima si unde se intampla acest fenomen de neimaginat pentru mine. Nu era loc pe care sa il vad si sa nu il imortalizez. Duceam apoi filmele la developat intr-un studio din apropierea casei noastre. Eram incantat de performantele mele: devenisem un amator cu pretentii de profesionist. (...)“
Decembrie 2013
