Cand Nichita Stanescu s-a mutat in apartamentul din Piata Amzei, in 1975, lumea avea sa cunoasca imediat faptul ca acolo nu locuia oricine. De la balconul sau a atarnat multa vreme o panza pe care scria: "Hic sunt leones”, "Aici sunt leii” - sintagma folosita de romani pe harti, acolo unde incepeau teritoriile necunoscute si cu pericole neasteptate.
A fost data jos mai tarziu cu tam-tam, dupa o intalnire a comitetului de bloc. Intr-un mod ciudat, prezenta locatarului poet de la numarul 16, scara C, i-a atins pe multi ca un brat lung si nevazut.
Prin casa lui au trecut destui scriitori romani, tineri pe atunci, care aveau nevoie de recunoasterea maestrului. Dar intamplarea face ca Nichita Stanescu le-a schimbat vietile si oamenilor simpli din preajma sa, chiar daca nu i-au pasit vreodata pragul. Un vecin i-ar fi spus intr-o zi poetului: "Stii, din cauza ta m-a lasat nevasta”. Femeia il parasise pentru un altul care ii recitase celebrele versuri "Daca ti-as saruta vreodata talpa piciorului/ Nu-i asa ca ai schiopata putin de frica sa nu-mi strivesti sarutul?”.
Soare la tipografie
Pe 13 decembrie se implinesc 24 de ani de cand poetul Nichita Stanescu a parasit aceasta lume. O placa maronie anunta, de cum te indrepti din Piata Amzei spre Calea Victoriei: "Intr-un apartament din acest bloc a locuit si creat in ultimii ani de viata poetul Nichita Stanescu”.
Chiar si dupa 24 de ani, orice locatar din blocul cu numarul 9 pare a avea ceva de spus despre poet. Putini au indraznit insa sa-l cunoasca. Era acolo si atat. Vizavi de apartamentul poetului locuieste insa o femeie care isi aminteste de un altfel de Nichita. Un Nichita mai mult prieten decat vecin, un Nichita "din familie”.
Daca s-ar putea contoriza apropierea vecinilor de bloc in procente, atunci Nichita Stanescu a insemnat "cam 50%” din familia Elisabetei Nalbantu, vecina de vizavi. Fosta jurnalista si, apoi, transferata corector la gazetele de uzina, "din motive personale”, Elisabeta Nalbantu l-a cunoscut pe poet inca dinainte sa se mute in blocul ei.
Intr-una dintre zilele in care doamna Elisabeta arunca un ochi pe vreun text cu "depasiri de plan” la uzina, in tipografie a intrat Soarele. "Asa am simtit cand a pasit prima oara in tipografie. Blond si inalt cum era el, am crezut ca a intrat Soarele! Vorbea cu toata lumea si radea. Avea el un suras, asa, special, de rus”, isi aminteste Elisabeta Nalbantu.
Iar din dimineata in care l-a vazut pe poet intrand in apartamentul de vizavi, Elisabeta Nalbantu a simtit ca alaturi s-a mutat un "titan ocrotitor” al familiei. "Nu stiu de unde mi-a rasarit mie ideea asta. Dar, sa stii: cam umblau pe aicea pe la bloc tot felul de personaje”, spune doamna Elisabeta.
Grija poetului
Vizitele dintre poet si familia Elisabetei Nalbantu s-au transformat treptat intr-un obicei. Usile dintre cele doua apartamente erau larg deschise si, de multe ori, poetul isi petrecea diminetile "punand tara la cale” pe terasa familiei vecine.
"Nu stiu cum s-a produs chestia asta. S-a apropiat atat de tare de noi, ca in fiecare dimineata venea intai aici. Iar pe mine ma proteja si ma tinea in acelasi timp ca pe o mama. Toate durerile mi le spunea mie”, povesteste Elisabeta Nalbantu. Poetul era in momentele astea framantat mereu de o grija: "Mai, Elisabeto, mai, cum is oamenii, mai!”, se trezea spunandu-i vecinei. Il chinuia rautatea din jur, dar asta nu-l oprea sa aiba casa plina de oameni.
