Nu-i de colo, tinand cont ca a avut competitori redutabili precum Ion Manolescu, Radu Aldulescu, Petru Cimpoesu, Filip si Matei Florian ori seniorul Constantin Toiu. O competitie pe cat de stransa, pe atat de imbucuratoare, care da semne ca se poate convietui pe scena literara actuala, venind din zone diferite si propunand poetici variate.
Ceea ce a atras atentia si a mutat mirarea catre admiratie in romanul lui Razvan Radulescu este capacitatea autorului de a intretine, cu toate eforturile narative necesare, o lume care, aparent, vine din basm, din fantasy. Scortosi, avem pentru inceput pornirea de a deveni suspiciosi, de a cauta alte intelesuri ale fictiunii, refuzand sa ne incredem in conventia pe care autorul ne-o propune. Romanul demareaza, ce-i drept, mai lent, dar acest lucru se intampla probabil din cauza precautiilor autorului de a construi un background cat mai coerent, apt sa gazduiasca o intriga arborescenta, demna de orice naratiune de razboi, politista s.a.m.d. Lumea fictionala se dezvolta la limita dintre real si cea mai ascetica fantezie, mixand toponimia curenta, recognoscibila (Bucuresti, Filiasi, Petrila, Olt, Neajlov, Mures), dar manipulata aleatoriu, cu una strict imaginara, care vine din lumea povestilor: Ciupercaria, Capsuneria, la nord de ele Valea Capercilor, Ottoburg, Lacul Rece etc. Cu alte cuvinte, autorul nu iti lasa nici o clipa ragazul sa-ti alcatuiesti propria proiectie a spatiului fictional, ba chiar iti indica, acribios, o harta pe care, inspirat, graficianul o posteaza chiar pe coperta. E si o tentativa de a sugera ca totul trebuie luat in serios, nu tratat cu bonomul amuzament pe care revizitarea unor vechi cunostinte din cartile copilariei ni le mai impune din cand in cand.
Si, intr-adevar, romanul nu este un simplist scenariu fantezist, ci o constructie epica dotata cu tot soiul de sertare, cu ample planuri, cu incrancenate conflicte si pagini metafictionale, cu povesti de amor si conspiratii, cu bai de sange si acte de eroism coborate parca din cartile lui Dumas. Pe scurt, Teodosie cel Mic este printul mostenitor al regatului, care isi are resedinta in capitala Bucuresti; pana la majorat, povara conducerii si a educatiei sale ii revine generosului Pisicaine, Tutore Plenipotentiar al Principelui Mostenitor. Aparent atmosfera din regat pare pasnica, chiar daca ulterior se va dovedi surpata de ambitii politice, planuri diabolice, puciuri, comploturi si alte asemenea preocupari deloc curate. In Lacul Rece isi are salasul Somnul Protector Oliviu, dictator perfid, sangvinar, principe la randu-i peste o lume acvatica distopica, situata in vizibil contrast cu cea solara peste care Teodosie se pregateste sa devina stapan. Fata de teroarea instaurata in strafunduri, la suprafata conflictele sunt mai curand rizibile, induiosator de caraghioase: Minotaurul Samoil, stapanul Ciupercariei, se considera inamicul Bufnitei Kaliopi, cea care salasluieste in Capsunerie. Rivalitatea lor, tafna mostenita din parinti, artagul se vor transforma intr-o siropoasa poveste de amor, condimentata cu toate amanuntele triviale, siropoase, sursa de inepuizabil umor bland. La nord se afla o alta factiune, Ottoburg, regatul lui Otto, dictator paranoic, un fel de Ubu Roi, inventator al unor instrumente de tortura si de razboi. Mai adaugati la toate acestea si Furnicile Vinete, si pe cele Verzi, plus o Fratie de coloratura masonica, o Pestera din care Marele Monstrulet impune respectul tuturor si iata lumea basmului brodata pe o canava cat se poate de potrivita.
Personaj perfid, respingator, Somnul doreste sa acapareze puterea si se aliaza, in acest scop, cu Otto. Impreuna, dupa ce il intemniteaza pe Pisicaine (un maestru in evadari pe langa care Contele de Monte Cristo e un ageamiu), pornesc asaltul asupra zonei pasnice din sud. Aparata de Marele Zid, aceasta rezista cat rezista, dar cu interventia Marelui Monstrulet binele castiga, ca in orice basm.
Numai ca aceasta victorie este platita cu vietile tuturor, buni sau rai. In final, Teodosie ramane singur-singurel, cu intangibila, vaporoasa Fantoma Otilia si Bufnita Kaliopi, indurerate la randul lor de pierderea iubitilor.
Prin urmare, numai happy end nu este acesta, caci defilarea triumfala nu are cum sa stearga marile figuri cazute, eroic, la datorie. Intreaga feerie este construita cu egala rabdare, astfel incat viata palpita credibil chiar si acolo unde totul ne-ar indemna sa cautam doar conventia; personajele nu sunt simple fantose, ci figuri, dupa cum s-a spus, de `istorie ieroglifica", bine individualizate, care se comporta cat se poate de firesc si alcatuiesc o gama tipologica diversificata. Razvan Radulescu nu aplica, prin urmare, schemele traditionale ale basmului, ci ia in serios aceasta lume feerica sau cosmaresca, acreditand-o, dupa cum vom vedea, prin nivelul metatextual al romanului..
