Avem de a face cu un reality-show in care complicii show-ului sunt politistul Cristian Cioaca si sotia sa, avocata Elodia Ghinescu, ori, poate, doar ea este complice. Am inteles acest lucru mergand intr-o emisiune, la care mi-am provocat invitarea. Tot ce am vazut cu flerul cel mai acut de care sunt in stare avea un straniu aer de teatru. Strategul acestui joc, intermediat de Dan Diaconescu, pare a fi un misterios domn X (Vantu?), fie un serviciu secret Y (SIE?), spre a produce, rapid si ireversibil, un personaj care sa-l bata pe Basescu in 2009. Ceilalti participanti la joc n-au habar de regie. Audienta a crescut enorm, probabil si incasarile din publicitate. Ar fi de unde sa-i platesti pe complici.
Ce va fi dupa ce Elodia va reaparea, iar regizorii vor dezvalui inscenarea?
S-a incalcat vreo lege? Daca am avea in Codul Penal infractiunea de farsa, ai avea ce pedepsi. Nu avem. Dar infractiunea de conspiratie impotriva Justitiei? N-o avem nici pe aceasta.
Mi-am dat seama de regie in chip hotarator cand le-am atras atentia celor de la OTV ca fac o eroare morala cat o crima: ii pun pe urmele "disparutei" pe cei din cauza carora Elodia si-ar fi inscenat "disparitia", adica o pun in pericol (in versiunea scenariului ca e vie, fireste, nu in cealalta). Nu le-a pasat deloc, dar deloc, deloc, deloc. In fine, oricat de imorala ar putea fi farsa acestui joc de-a Justitia, show-ul are un merit, involuntar, care poate exonera de orice raspundere etica ori penala: va dobandi, in mentalitatile din spatiul nostru public, o dimensiune educativ-culturala prin faptul ca se produce, iata, o dezbatere fara precedent in "agora" romaneasca, una care, inflacarand pasiuni argumentative si pasiuni irationale, dar pasiuni si unele, si altele, va sfarsi prin a face de ras pasionalitatea ca operator valid in orice tip de dezbatere. Ceea ce ar fi, la noi, un mare pas inainte spre impersonalizarea spatiului public.
Nici nu avem, de fapt, un autentic spatiu public modern tocmai din cauza lipsei de traditie romaneasca in ceea ce priveste cultura argumentarii depersonalizate. Noi reducem rapid orice dezbatere, cand, rareori, apare cate una, la o bataie cu injuraturi ori la o revarsare de resentimente. N-am invatat nici sa pretuim structurile unui argument bine dezvoltat, nici sa le verificam validitatea. Asta ne plictiseste de moarte. Vrem sangele adversarului, nu onoarea de a-l considera un egal. Daca nu-i inferior, nici nu merita sa luptam cu el.
Suntem asa de debutanti in materie de impersonalizare a dezbaterilor si de arta a argumentatiei rationale incat, iata, va fi fost nevoie, poate, de o farsa ca sa ne dam seama de ridicolul in care ne-am tot complacut nerealizand ca binele cel mai mare in spatiul public nu tine de opinii personale, ci de ceea ce, impersonal fiind, poate uni astfel opinii intr-una cu adevarat publica.
Altminteri, psiho-sociologic analizand lucrurile, fenomenul Elodia si serialul ei duc la concluzii amare: spiritul civic romanesc inca isi traieste bolile copilariei sale; lumea buna din media noastra dispretuieste cu aroganta ciocoiasca acest tip de experiment; oamenii Parchetului n-au invatat nimic din aparitia serviciilor de PR spre marea lor paguba de imagine; infractiunile mediatizate bat toate audientele politicii; specia jurnalismului de investigatie trage sa moara de la nasterea sa; si, in general, televiziunile par pregatite sa coboare stacheta responsabilitatilor lor morale, civice si educationale la inaltimea zero. Bravos, natiune! Adio, ratiune!
