Privire de pe Bucura

Privire de pe Bucura

Asadar, stand la masa mea de scris si înarmat cu mijloacele si argumentele istoriei, declar prezumtios ca Bucegii nu pot spera la o calificare mai înalta decat cea de „spatiu mioritic”, desi au toate atributele care i-ar recomanda pentru un potential „spatiu sacru”. si asta, pentru ca n-au putut produce, pana acum, nici cea mai modesta dovada materiala care sa ateste prezenta vreunui habitat arhaic în arealul sau.

Dar este acesta, oare, un argument irefutabil? Altfel spus, lipsa dovezilor poate constitui o dovada în sine? În mod surprinzator si parand a sfida bunul simt, raspunsul la aceasta întrebare este negativ: un numar impresionant de precedente contrazic acest rationament.

Astfel niciunul din episoadele dramatice ale Exodului, ca si lunga traversare a desertului Sinai a evreilor condusi de Moise nu au putut fi probate din surse istorice sau arheologice. Nici istoricitatea altor personalitati biblice nu poate fi probata. Despre Solomon si stralucita sa domnie – spre exemplu – nu ne-a parvenit nimic, dar absolut nimic, astfel ca un renumit arheolog israelian, Israel Finkelstein, este de parere ca „grandoarea acestui rege este o inventie tardiva”.

Si cu toate astea, milioane de oameni nu se îndoiesc de existenta istorica a lui Moise sau Solomon.Turisti din lumea întreaga vin la Bran sa viziteze „Castelul lui Dracula”, desi Vlad Tepes n-a avut nicio tangenta cu Branul. Alte legiuni de turisti se duc la Torino si au trairi extatice în fata „Giulgiului lui Christos”, desi dovezi incontestabile îl dateaza pe la începutul Evului Mediu. Patru manastiri din Italia, Spania si Anglia expun la loc de cinste cate o cupa care ar reprezenta „originalul Graalului”, iar alti multi îl cauta cu îndarjire si în zilele noastre, desi Graalul este doar o creatie imaginara a unui poet medieval, Chrétien de Troyes, de prin secolul al XII-lea. Iar exemplele pot continua la nesfarsit: istoria religiilor si a credintelor religioase, ca si istoria universala, oferindu-ne un izvor nesecat de astfel de cazuri.

Nu, inexistenta dovezilor n-a constituit niciodata o dovada în sine, pentru ca, în lipsa acestora, a functionat, din toate timpurile, o lege nescrisa, dar infailibila: „atunci cand unui obiect, loc sau forma naturala i se acorda o anumita semnificatie, mai devreme sau mai tarziu, acestea vor capata, pe deplin, semnificatia pe care oamenii vor s-o aiba”. Iar resortul sau forta care actioneaza implacabil în aceste situatii este cea mai formidabila creatie a constiintei umane: Imaginarul.

Înca din zorii civilizatiei umane, interventia imaginarului în existenta noastra a fost covarsitoare. Îl regasim pretutindeni în jurul nostru, „el se afirma ca o alta realitate” (11) care, uneori, capata forme extrem de elaborate. De la religii, ideologii, mituri, legende, simboluri, fictiuni literare si pana la cele mai moderne ipoteze si teorii stiintifice, toate aceste „produse ale spiritului” (11) îi apartin. În legatura cu ultimele, este elocventa celebra afirmatie a lui Karl Popper referitoare la cercetarea stiintifica: „teoriile cele mai performante nu sunt niciodata teorii adevarate, ci doar teorii care nu sunt înca false”.

Manifestarile si nuantele imaginarului se esaloneaza pe o scala întinsa, avand la o extremitate imaginarul în stare pura (credintele religioase, miturile, superstitiile, manifestarile paranormale, etc), iar la cealalta extremitate, imaginarul rationalist, sustinut cu argumentele si mecanismele stiintei. De secole, cele doua forme extreme ale imaginarului se afla într-un conflict acerb.

Undeva, pe la mijlocul acestei scale, se afla Istoria. În istorie, spiritul critic modern respinge imaginarul, misiunea istoricilor fiind de a demitifica istoria si de a o reconstitui pe baza de documente. Dar aceasta idee a „obiectivitatii istoriei” s-a dovedit a fi doar „o iluzie”. „Trebuie înteles ca nu exista o istorie obiectiva si nu numai ca nu exista, dar nici nu poate exista” (12) pentru ca „la toate nivelurile exista un proces inevitabil de mitificare a istoriei”. (12) si nici n-ar putea fi altfel, deoarece „omul se hraneste cu mituri asa cum se hraneste cu paine si apa. Nu se poate concepe o istorie fara mituri, pentru ca singura istorie oe care o cunoastem este cea a oamenilor si ea este puternic marcata de fortele imaginarului”. (11)

Si la fel ca istoria, si celelalte „produse ale spiritului” sunt marcate de interventia imaginarului.

Ce ar mai ramane din religiile lumii fara credintele si povestirile pioase, fara miracolele sfintilor si divinitatilor, fara miturile initiatilor lor? Ce s-ar alege din istorie fara legendele si miturile eroice, fara constructiile sale intelectuale? si cum ar arata Bucegii fara fiorul de sacralitate pe care-l emana memoria Kogainonului, fara visul pelasgic a lui Densusianu, fara mirajul Sahashrarei?

Tot alaiul acestor ganduri din alte vremuri mi se învalmasea în minte, într-o seara senina de vara, cand, întins pe pamant, contemplam apusul soarelui de pe Varful Bucura, coplesit de privelistea magnifica pe care o aveam în fata ochilor.

În stanga mea, abisurile Vaii Cerbului în care începuse deja sa clocoteasca aburul laptos al înserarii, care se va ridica curand spre înaltimi.

În dreapta, Valea Gaura, cu caldarea ei glaciara înclinata în panta lina, dar amagitoare, pentru ca la capatul ei se prabuseste într-un abrupt ametitor, înca luminata din plin de razele galbene-portocalii ale soarelui ce apunea, dar amenintata deja de acelasi abur laptos care tasneste, ca dintr-un cazan sub presiune, din Hornul Malaiestilor.

În fata, Varful Gavanele care, vazut de pe Bucura, se înalta ca o ireala si uriasa poarta de cetate flancata de doi contraforti ciclopici, poarta care pare a bloca accesul neavenitilor spre varful Sahashrarei. Iar dincolo de aceasta poarta fabuloasa, se desfasoara, cat vezi cu ochii, Valea Ialomitei vegheata de Mecetul turcesc, fragmentata de terasele Obarsiei, continuata apoi cu siragul de chei, pesteri si izbucuri si sfarsind în oglinda îndepartata a lacului de la Bolboci care, sub razele piezise ale soarelui în asfintit, licareste aidoma unui ochi viu, ca o ireala manifestare a Divinitatii ce pare a ocroti si binecuvanta minunea si splendoarea creatiei sale.

Coplesit de atata frumusete, notiunea timpului dispare si nici nu realizezi cand peisajul începe sa se estompeze, pe masura ce aburul înserarii, ce se ridica din cele trei vai, începe sa învaluiasca totul în jurul tau.

Treptat, te simti transpus într-o alta realitate, într-o alta dimensiune spatio-temporala, într-o lume inconsistenta, evanescenta si fluida, în care numai globul rosiatic al soarelui, care se întrevede prin ceata deasa, îti mai aminteste ca te afli înca pe pamant. În curand, si acesta începe sa descreasca si, treptat, sa dispara. si atunci, simti cum propria-ti identitate se topeste încet, în aceasta lume cenusie, ireala si implacabila, în care nu mai poti patrunde decat cu ochii mintii. Iar prin ei, vezi cum, în semiîntunericul ce pare a fi cuprins întregul univers, încep sa mijeasca vastele cohorte ale fantomelor trecutului: umbrele sacerdotilor geti veniti la Columna Cerului pentru a fi mai aproape de zei si coborand apoi spre Mecet, unde îsi vor trimite solii care sa le vorbeasca zeilor despre pasurile si nevoile lor.

Si tot cu ochii mintii, le urmaresti cortegiul lor unduitor si nesfarsit, îndreptandu-se spre platoul Sfinxului unde-si vor oficia ceremoniile tanguitoare si sacrificiile stranii pe altarele Babelor, înaltand spre cerul indiferent, rugile lor de multumire sau implorare. si în timp ce aceste imagini îsi pierd treptat consistenta si se sting, undeva departe în vale, începe sa se contureze tot mai intens umbra unui batran majestuos, întampinandu-si, în gura pesterii sale, regele venit sa afle, din gura lui, vointa zeilor, pentru a o duce, apoi, poporului sau. Iar cand si aceasta umbra se estompeaza si se pierde în ceata, ochii mintii te poarta, înapoi, catre locul unde te afli si în care descoperi, cu uimire, o lume magica, lumea unei flori miraculoase – un lotus cu o mie de petale – în mijlocul caruia te afli, învaluit si binecuvantat de un suvoi de energie benefica ce se revarsa asupra ta.

Si numai frigul întepator, care se lasa brusc dupa apusul soarelui, te aduce la realitate si te îndeamna sa te îndrepti, neîntarziat, spre caldura adapostului din apropiere.

Urcati, asadar, într-o noapte senina de vara, pe Varful Bucura si zaboviti acolo pana la apusul soarelui. Daca veti avea puterea si vointa de a va abandona în voia simturilor, lasand imaginatia sa-si ia zborul, veti avea parte de o experienta care va va urmari toata viata.

Eu am trait-o de cateva ori si, de atunci, Bucegii n-au mai reprezentat niciodata, pentru mine, doar: „un spatiu mioritic”.

Uneori, chiar si oamenii mari simt nevoia sa creada în povesti care nu sunt adevarate… dar care ar putea fi.

BIBLIOGRAFIE

1. Eliade, Mircea: „Istoria credintelor si ideilor religioase”, vol. II, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986
2. Giurascu, C. Constantin: „Istoria romanilor”, vol.I, Ed. All Educational, Bucuresti, 2003
3. Strabon: „Geografia II”, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1974
4. Densusianu, Nicolae: „Dacia preistorica”, Ed. Mentor, Bucuresti, 2000
5. Neagoe, Manole: „Prefata la Dacia preistorica”, Bucuresti, 2000
6. Arhimandritul Serafim Georgescu: „Manastirea Sinaia – Monografie”, Ploiesti, 1936
7. Babes, C. Ion: „Din plaiul Pelesului”, Bucuresti, 1893
8. Al-George, Sergiu: „Limba si gandire în cultura indiana”, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976
9. „Cei sapte centri subtili de forta CHAKRA”, Internet, 2005
10. Eliade, Mircea: „Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
11. Boia, Lucian: „Pentru o istorie a imaginarului”, Ed. Humanitas, 2000
12. Boia, Lucian: „Istorie si mit în constiinta romaneasca”, Ed. Humanitas, 1997
13. Guénon, René: „Simboluri ale stiintei sacre”, Ed. Humanitas, 1997

  Galerie foto: Bucegii, intre Kogainon si Sahashrara