O adaptare libera dupa tragedia lui Shakespeare, montarea de la Sibiu este mai degraba o cautare viscerala, lipsita de sensuri, intr-un paienjenis freudian. Nimic din poezia tragica a textului shakespearian, nimic din acea cautare a sinelui atat de vie in tragedia shakespeariana, nici o punte de comunicare, nici un indiciu. O lume opaca, violenta, golita de sens si lipsita de timp. Un Othello rescris de Freud. Zholdak nu monteaza un Othello "contemporan cu noi", ci il reinventeaza. Cu personaje-marioneta, suprapuse peste imagini gandite cu o minutiozitate exasperanta, cu gesturi simbol impinse pana la limita suportabilului, noua montare de la Teatrul Radu Stanca este, dupa cum a declarat regizorul la conferinta de presa, cea care va pune capat perioadei teatrului vizual, in ceea ce-l priveste: "Zholdak a terminat cu teatrul vizual. Vreau sa lucrez cu actori care sa spuna textul, vreau sa ma dezvolt in directia profunzimii, a adancurilor. Daca as fi facut azi <> ar fi fost si mai mult text, dar e facut in acea perioada in care Zholdak nu iubea textul. S-a insistat pe ceea ce era dincolo de text." E inutil sa incerci sa decriptezi spectacolul regizorului ucrainean. Nu sensurile ascunse, nu simbolistica abundenta sunt importante aici, ci trairea misterioasa pe care o impune fiecare dintre imagini. Povestea lui Shakespeare aproape ca nu exista. Din cand in cand cate o replica, rostita strain si neasumat, acoperita de o imagine care se impune puternic peste cuvant. O alta poveste, a unei lumi nebunesti si absurde, se insaileaza construind o scena de teatru in teatru, in care personajele lui Shakespeare par a-si cauta un alt autor si se interpreteaza pe ele insele intr-un acces de dementa. O Desdemona isterica violata brutal de un Othello betiv, un Cassio si un Iago supusi depersonalizarii si reconstruiti schematic, toti se misca de parca s-ar afla intr-o transa impusa, dezgoliti de carnea propriului eu si ratacind ca intr-un vis de-al lui Freud din care nu putea lipsi inocenta prihanita si apoi ucisa. Copilul Desdemona, interpretata de Iunis Minculete cu o extraordinara intuitie, este personajul inventat de Zholdak pentru a intrupa tocmai inocenta pe care Desdemona a pierdut-o, personalizand in acelasi timp teoriile psihanalitice freudiene in care iubirea incestuoasa ocupa un loc aparte.
Creionand o lume in care imaginea si sunetul tin loc de continut, montarea lui Zholdak se adreseaza mai degraba subconstientului pe care il bruscheaza, obligandu-l sa se muleze pe un fel de macheta a clasicei povesti despre iubire, tradare, gelozie, suferinta si moarte. Actorul se supune unei autoritati regizorale care-l absoarbe aproape in intregime, transformandu-l intr-o papusa manevrabila si care actioneaza hipnotic, dezvaluind psihologia ascunsa a unei inventate lumi shakespeariene. Scene precum cea a duelului farfuriilor intre o Desdemona isterica si lipsita de inocenta si un Othello brutal si incapabil de suferinta, deci golit de forta tragica, sau cea a laptelui care se scurge pe fetele celor doi indragostiti sunt prea tributare psihanalizei.
Spectacolul lui Zholdak nu face, in fapt, decat sa confirme afirmatia lui Harold Bloom cum ca Shakespeare a inventat psihanaliza inaintea lui Freud.
