O trupa perfecta

Cand, in comunism, un director de teatru rezista in post peste un deceniu, puteai fi sigur ca a fost obligat la multe compromisuri, uneori pentru cauza cea buna, adica impunerea unui repertoriu de calitate si apararea trupei, alteori (de cele mai multe ori) pentru interesul lui personal (se simtea prea bine in fotoliul respectiv). Cand acum un director ramane la carma unei trupe un deceniu (caz foarte rar), inseamna ca a avut un program, si-a selectat cu foarte mare exigenta oamenii cu care lucreaza, a fixat un repertoriu de calitate, a "inabusit" pretentiile veleitarilor, a invitat sa lucreze creatori autentici si astfel si-a castigat un public. Am avut sansa de a vedea, de la revolutie incoace, aproape toate spectacolele importante (si au fost multe) dintr-un teatru condus de aproape 16 ani de un asemenea director. Ciudat este ca disciplina instaurata de Tompa G'bor la Teatrul Maghiar din Cluj (caci despre acest teatru si acest director este vorba aici), este de un fel foarte special, oricum profesionista. Actorii sai joaca in filme si la Budapesta, el monteaza in tara si in lume, sunt prezenti acolo unde valoarea lor ii recomanda, dar respectul pentru ceea ce fac in propriul teatru se observa imediat. Si este fara fisura. Nu exista refuzuri de roluri, mari actori apar in roluri episodice. La fiecare reprezentatie este pastrata cu rigoare linia de la premiera. Vlad Mugur cel exigent, regizor de nuante, spunea totdeauna ca aceasta este singura trupa ce nu altereaza, pe parcurs, intentiile regizorale, nu incarca, improvizand, nu slabeste ritmul, nu-si pierde prospetimea. Ultimele doua spectacole vazute cu acesti actori confirma integral cele afirmate mai sus. Legatura dintre ele este regizorul: Tompa G'bor. Pe de o parte, avem eseul dramatic "Discipolii" de Visky Andr's, un text cu radacini in Biblie, dar punandu-si esentiale intrebari existentiale legate de relatia umanului cu dumnezeirea, in universul concentrationar comunist in care beckettianul "Asteptandu-l pe Godot" isi ridica intrebarile alaturi de autorul eseului. Raul din noi este cel pe care l-a ingaduit Dumnezeirea? Daca da, la ce este buna suferinta? Absolva? Justifica? Pedepseste? Daca pedepseste, atunci de ce o face fara alegere? Pe de alta parte, avem satira caragealiana din "O scrisoare pierduta", rimand cu contemporaneitatea noastra. Satira lui Tompa G'bor nu-i atat de crancena precum cea izbutita de Tocilescu pe scena Nationalului bucurestean, unde regizorul a fost neiertator cu balciul zilelor noastre, cu patriotismul in forma sa imbecila, cu "basic-instinct"-ul ce bantuia existentele refulate. Tompa G'bor a dansat pe carbuni incinsi si sticla pisata. In fata ultrasensibilului public ardelean (si cel roman, si cel maghiar) fiecare replica ar fi putut avea rezonante nedorite. Trebuia lucrat cu nuante, cu stapanirea trimiterilor la zi, cu masura, tot timpul cu masura, spre a nu lovi, nu starni, nu impune in lectura o singura directie. Asta, fara a stirbi greutatea spuselor. Tompa a inventat un joc, pe care daca il accepti din primul moment, daca te prinzi in el, receptezi, fara efort, intinderea satirei, a satirei sale "sans frontieres". Jocul este simplu. O bagheta magica, aflata in mintea regizorului, transforma personajele masculine in feminine si "viceversa". Si atunci Zoe, femeia unica, unica femeie, devine "barbat". Chiar barbat? In multimea ambiguitatilor care se nasc din mutatia de sex, cea sustinuta interpretativ de B'cs Miklos este cu adevarat ambigua. De fapt perfecta. Nu e un travesti in imbracamintea sa, nu e pitigaiata in vocea sa, dar de sub impecabilul costum alb, ce-i imbraca masiva corpolenta, rasare feminitatea atotmanuitoare. Toata lumea manipuleaza pe toata lumea, iar Zoe-B'cs pe toti. Mancatorii de rahat demagogic de la toate tribunele lumii evolueaza intr-un wc aseptic, iar concluzia concluziilor, trasa de femeia de serviciu (singura imbracata chiar in costum de femeie) deschizand si inchizand spectacolul, intrerupe sarabanda fantoselor. Pe cine sa citezi dintre interpretii si celor doua spectacole fara a-i nedreptati pe ceilalti? Decorul lui T. Th. Ciupe? Costumele Carmencitei Brojboiu? Barbatii trupei evoluand in "Discipolii"? Actritele din "Scrisoarea"? Toti, absolut toti sunt impecabili. Am suferit cu ei, am ras cu ei, m-am inspaimantat de trecut si prezent, mi-am pus si eu intrebarile lor. Nu poti scapa fascinatiei teatrului adevarat cu interpreti precum cei din trupa lui Tompa G'bor. Un articol de Florica Ichim