De la Nietzsche s-a impregnat cu stiinta psihologica a lumii resentimentului si cu viziunea potrivit careia, vrem nu vrem, vom merge inainte, spre decadenta, iar de la Dostoievski a mostenit tipologia tipurilor tari ori slabe. Binele si raul coexista oximoronic in chiar ceea ce ar putea fi imaginat ca o retorica si o poetica a existentei insesi - acest postulat cvasi-teologic l-a preluat si de la neamt, si de la rus.
Cum ar trebui citit Breban, asadar? In doua directii simulatan, cred. Prima ar urmari personajele si evolutia lor in schema compozitionala a romanelor. Este ceea ce ar fi datoria unui critic literar. A doua directie ar urmari "ideologiile" transtipologice ale personajelor si ar sfarsi intr-o monografie de psihologie abisala. Ar fi vorba chiar de ceea ce ar trebui numit brebanism.
Acest brebanism depaseste puterea de investigatie a criticului inzestrat numai cu gust estetic, ori numai cu unelte de exegeza literara. Sa luam un exemplu: tipul de personaj din "Drumul la zid". Voi vorbi de protagonistul principal al naratiunii-poem. Este un anti-personaj radical. Traieste dogma unei experiente fara precedent romanesc: conservarea energiei vitale. Nu o face in numele unei mistici ori in virtutea unei presupozitii speculative. Pur si simplu, suntem invitati sa vedem cu ochii nostri fictionali cum arata energia vitala atunci cand ea nu se manifesta in actiune, ci in non-actiune. Viul. Ce forta epica are viul? Una pur lirica. Acesta e pariul auctorial. N-a mai indraznit nimeni sa se uite abisal pe verticala viului. In sus, s-au uitat misticii. Dar in jos? Nimeni. Cum isi va scrie reportajul un scafandru scufundat in adancimile viului?
Erau cateva optiuni de lucru, dar nici una nu era epica. Ei, bine, de unde apare epicul brebanian in viziunea sa din "Drumul la zid"? Flaubert visase sa scrie despre un personaj care nu face nimic si care nu imagineaza nimic. A reusit, oare, Breban? Da, dupa parerea mea. Intuitia lui a fost aceea din urmatoarea parabola: daca vrei ca un lucru sa para profund, construieste deasupra lui un munte. Pe verticala nimicului care este actiunea fara epic a protagonistului din "Drumul...", Breban a construit un univers de miscari epice si "ideologice", o lume. Dar nu una realista. Nu e lumea vazuta de un reporter. E aceea vazuta de un poet al vitalitatii virile si feminine, e aceea vazuta de un vizionar al viului din spatele faptelor sociale si psihologice. Nu caracterele, ci motorul energetic al caracterelor. Nu tipurile tari ori slabe, ci tiparul de viata din inima lor varsata in minte, ori in fapte. Iata ce a pus Breban acolo, in lumea cea mai brebaniana pe care a imaginat-o.
Sa mai luam un exemplu: protagonistul din "Bunavestire" (aniversam, in 2007, 30 de ani de la aparitia acestui roman fundamental al literaturii noastre). Acolo cheia se intoarce altfel in lacat. Intereseaza cum - metaforic explicand - un lacat care e facut sa inchida ori sa deschida psihologia unui tip uman devine alt lacat, unul care inchide sau deschide psihologicul din politic. Ce e politicul daca ne uitam la el ca la un monstru dotat cu psihologie? E una umana? E una ultra-umana? E una necunoscuta? Breban crede si ne convinge si pe noi ca in abisul psihologic al politicului (ca stihie moderna par excelence) sta un monstru cu doua fete incompatibil-compatibile: una umana, alta necunoscuta, inca neumanizata.
In toata traditia noastra literara n-a mai scris nimeni despre politic ca fenomen nesimilar politicii. Politicul din brebanism e vazut ca zeu necunoscut, la altarele caruia jertfim fara constienta ereziei si fara constiinta sacrificului. Un monstru. Dar nu unul sacru. Zeu modern. Fara chip si cu oricate chipuri. O drama de origine funerara. Zeii vechi au murit. Noul zeu nu se mai adreseaza instinctelor morale, ci resentimentelor.
"Bunavestire" are si o dimensiune profetica, altfel decat aceea a maestrilor lui Breban: este dimensiunea care anunta altare ale resentimentelor; acolo sacrificiile vor fi lipsite de sacralitate si de eficienta magica.
