Cea de a 52-a editie a Festivalului este dedicata marelui cineast suedez
Bergman a fost mai onorat la Valladolid decat la Cannes
Una este sa-i citesti Memoriile si alta sa-l vezi si sa-l auzi vorbind pe Ingmar Bergman, pret de o ora si jumatate, intr-un film. Una este sa te miri afland din lecturi despre ursuletul de plus primit de la matusa Ana pe cand avea opt ani, si alta sa descoperi, cu emotionata uimire, ca smotocita jucarie nu a disparut niciodata din preajma marelui artist, de-a lungul a aproape optzeci de ani.
Şi-a schimbat locuintele, nevestele, dar micul animal, probabil candva maroniu, nu s-a ratacit. L-am vazut proptit de o fereastra, in timp ce marele cineast isi povestea viata, in documentarul Insula lui Bergman, al norocoasei regizoare Marie Nyrerod.
Poate ca prea duiosul - nu-i asa? - amanunt ar fi trecut neobservat, daca de el nu ar fi legata cea mai veche amintire cinematografica a artistului. Şi „cea mai umilitoare”, spune el. In vreme ce fratele sau, Dag, fusese rasfatat cu un cadou magnific, un proiector de imagini, el primise, cum spuneam, ursuletul.
„A trebuit sa fac un schimb cu el, sa-i dau toti soldateii mei de plumb, vreo 150, pentru ca aparatul sa fie al meu” - marturiseste Bergman, cu o acuitate a emotiilor, de parca nu ar fi trecut atata amar de ani de atunci. Se preface, cu o nebanuita candoare, a fi uitat alte detalii ale furtunoasei sale vieti. „Ştii, Ingmar, cand ai inceput sa filmezi Persona, erai cu Bibi Andersson, iar cand l-ai terminat, ai plecat cu Liv Ullman”. „Da?”. „Ştii,aveai vreo 57 de ani”. „ Eu mi-am propus sa ies din pubertate la 58 de ani”.
Sentimentul de a fi acasa
Nu este prima oara cand Festivalul de la Valladolid o ia inaintea altora, dedicand aceasta editie, a 52-a, cineastului disparut la sfarsitul lunii iulie. Chestiune si de pozitionare in timp in raport cu alte manifestari (Venetia, San Sebastian nu au avut cand sa pregateasca vreun omagiu), dar si de evidentiere a unui indreptatit orgoliu.
Bergman a fost mai onorat la Valladolid decat la Cannes. Intre 1960 - 1970 creatiile sale au fost distinse cu trei premii supreme si doua ale juriului. Se adauga acestora doua retrospective si, cu acordul autorului, o deschidere si doua inchideri de festival cu operele sale.
Asa ca proiectia amintitului documentar pare un cadou binemeritat. Iar pentru noi, cei aflati aici, un privilegiu de a fi lasati sa intram, intr-o astfel de atmosfera, pe teritoriul insinguratei Insule Faro din Marea Baltica, acolo unde scrie „Proprietate privata” si unde autorul Fragilor salbatici a hotarat sa traiasca inca din 1957, cand a descoperit-o pentru o filmare.
„Am avut de la inceput sentimentul ca aici sunt acasa”, avea sa spuna. Locuitorii ii respecta intimitatea, iar daca vreun curios ii intreaba „Ştiti cumva unde este casa lui Ingmar Bergman”?, se aleg cu un dat din umeri.
Aici poate sa taca zile intregi, chiar daca „ii place sa vorbeasca”. Aici poate sa-si proiecteze filmele dragi, in cinematograful sau privat, construit ceva mai departe de locuinta, pentru a avea sentimentul ca merge la „Kinematograph”, cum scrie la intrare.
Ii arata documentaristei (si, implicit, si spectatorilor) reportaje de la unele turnaje ce au avut loc pe insula. Le vedem pe Bibi Andersson si pe Liv Ullman instalandu-se pentru filmul Persona: „Uite ce tinere si frumoase erau „- zambeste cineastul.
Cu emotie abia stapanita nu va vorbi, insa, decat despre ultima lui sotie, Ingrid, a carei moarte l-a ravasit. „Ştiu ca este aici, prin preajma, daca nu ar fi asa, de ce as simti-o in freamatul acesta al naturii”? Mai ales dimineata, cand este frig si ii place sa se plimbe, pentru ca atunci stie ca niciun demon nu-i poate da tarcoale, pentru ca „Demonilor nu le place frigul”.
„A trebuit sa fac un schimb cu fratele meu Dag, sa-i dau toti soldateii mei de plumb, vreo 150, pentru ca proiectorul de imagini sa fie al meu” Ingmar Bergman (regizor)
„Ştiu ca este aici, prin preajma, daca nu ar fi asa, de ce as simti-o in freamatul acesta al naturii? Mai ales dimineata, cand este frig si ii place sa se plimbe, pentru ca atunci stie ca niciun demon nu-i poate da tarcoale“ Bergman despre sotia sa Ingrid
