Ecranul, ca si hartia, suporta orice

Inflatia de talk-showuri de pe televiziunile romanesti sugereaza ca romanul s-a nascut nu doar poet, ci si realizator de talk-show. In abundenta genului, teoreticienii Charaudeau si Ghiglione desluseau esecul democratiei reprezentative europene, fiindca cetateanul este tinut la distanta de locurile deciziei oferindu-i-se in loc iluzia dialogului. Pe de alta parte, talk-show-ul indica deriva mass-media care isi atribuie rolul de actor in societate, de intervenient in ordinea sociala, in loc sa ofere cetateanului un serviciu necesar. Cei doi profesori de la Paris vorbesc in studiul "Talk-show-ul. Libertatea cuvantului ca mit" (Polirom, 2005) despre dubla suprematie, catodica si politica asupra cetateanului, ademenit sau constrans sa creada fara a cerceta in "justitia catodica" ce rezulta din confruntarile emotionale dintre moderator si invitati.
Admitand unele exceptii, realizatorii si moderatorii de talk-show de la noi n-au tresariri metafizice, nici curiozitati teoretice, asadar se asaza cu dezinvoltura in platou. Lipsesc tehnicile de interviu, lipseste documentarea din care ar putea decurge intrebari incisive sau relevatoare, lipseste cultura generala. Incapacitatea de a aduce referinte mai largi subiectului, schilodirea numelor, hartuiala nejustificata si abordarea emotionala sunt cateva defecte frecvente. Un antimodel al dialogului in platou ar fi emisiunea "Vorbe grele" de pe Antena 2 care cumuleaza numeroase carente. In primul rand, invitarea interlocutorilor apare ca o operatiune a hazardului, personaje politice alterneaza cu personaje mondene sau fara relevanta publica. Apoi scopul sugerat, "stoarcerea" invitatului de informatii din actualitatea imediata, este anulat pe parcurs in favoarea comentariului facil, cu efect sigur: alunecarea in derizioriu a oricarui subiect.
Multe dintre hibe vin din atitudinea moderatorului, care practica in general o complicitate insinuanta cu interlocutorii, adaugand hahaieli aprobatoare, comentarii smechere, ironii de periferie la adresa unui inamic absent (de cele mai multe ori acelasi). In caz ca se nimereste un invitat cu alta pozitie decat linia postului, conduita moderatorului se schimba, interlocutorul are parte de "vorbe grele" si de o abordare intransigent-mitocaneasca. Lejeritatea afisata e menita sa centreze totul pe moderator, care are grija sa se erijeze in "caz": isi povesteste propriile patanii, se da victima a incalcarii "libertatii de expresie", face comentarii personale aratandu-si simpatia sau antipatia pentru diverse personaje din peisajul public. Charaudeau si Ghiglione ar vedea in acest exemplu inca o confirmare a jocului de restrangeri pe care il presupune dezbaterea cu un singur invitat, unde moderatorul devine un contra-lider: "restrangerea libertatii cuvantului la cel al moderatorului". Calitatea scazuta a show-ului in acest caz, in ciuda unei scenografii simple si curate stilistic si a camerelor bine plasate pentru dialog, face ca jocul subtil descris in cartea citata sa-si piarda orice atractie.