Cu o grija afectuoasa aproape pentru detaliu, regizorul Marcel Top construieste o lume amputata sufleteste, grotesca si neumana. Impartita in tablouri care pot fi lesne decupate si rearanjate scenic, montarea de la Teatrul Act rezista in primul rand prin delicatetea metaforelor vizuale, luate separat, atat de fidele spiritului asiatic, si are de suferit din pricina unor scene, idei si personaje neduse pana la capat. Dezechilibrul intre poveste si realizare scenica devine vizibil mai ales in momentele intens poetice ale textului, cand actorii pierd ritmul si rup, pe alocuri, unitatea imaginii.
Lumea stramta a unui "aici" ridicat la rang de adevar incontestabil, construita minutios pe scena, este zguduita de sosirea unui strain, o fiinta ce poate fi om, dar numita demon, careia ii este automat asociat tot raul posibil si pe care cu totii o condamna aprioric. Kana Hashimoto isi dozeaza bine gesturile si cuvintele, ducandu-si personajul intr-o zona in care felul ei de a fi "altfel" devine vina asumata si condamnata: un "demon" care mananca flori.
Decupata in tablouri, povestea nu se fragmenteaza, iar la final lasa impresia unui puzzle in care unele bucati de imagine sunt mai vii decat celelalte, mai bine colorate, mai clar conturate. Scena in care cei doi gemeni, de 100 de ani, dintr-un sat vecin, vin in vizita la Demonul rosu sa muste din carnea lui, sperand ca-si vor mai adauga ani vietii, este probabil cel mai reusit moment al spectacolului. Afrodita Androne si Vitalie Bantas construiesc aici un moment de teatru in teatru, care concentreaza intreaga montare. Doua fiinte, exponente ale unei lumi care s-a faramat, s-a rupt in bucati, si ce-a mai ramas din ea sunt exemplare izolate, traind pe bucati de pamant inconjurate de mare, si asteptand mesaje dintr-un "dincolo" in existenta caruia nu cred cu adevarat. Stranietatea personajelor este perfect asumata de cei doi actori, atat in scena celor doi gemeni, cat si in celelalte, mama "plina" de copii (Vitalie Bantas) si discursul inteleptului satului (Afrodita Androne). Nu intamplator, regizorul ii distribuie pe cei doi in mai multe roluri, sugerand in felul acesta, ingustimea unei existente in care fiintele se repeta unele pe altele, pentru ca s-au imputinat atat de mult, incat trebuie sa-si tina locul una alteia.
Poate insuficient exploatate sunt celelalte roluri, femeia care se imprieteneste cu Demonul si-l invata propria limba, si sora ei. Nici rolul "celui mai mare mincinos al satului" nu este dus pana la capat. Actorii pierd ritmul, pe alocuri fortand, neasumandu-si personajul. Iar finalul, intr-un Dincolo spart si mai diform decat propria lume, care nu aduce nici o salvare si nici o schimbare, este poate prea explicit. Povestea incepe si se termina cu prea multa poveste.
Teatrul Act, Bucuresti * "Demonul Rosu", Hideki Noda * Regia Marcel Top * Distributia: Maria Tudosie, Simona Popescu, Radu Zetu, Kana Hashimoto, Vitalie Bantas, Afrodita Androne * Muzica: Tom Brandus, Marcel Top * Scenografia Anca Cernea
