Daca n-ar fi fost o scrisoare deschisa, cu toata pretuirea pe care o am pentru Andrei Serban, nu as fi propus textul sau spre publicare. Chiar daca in cronica sa Magdalena Boiangiu s-ar fi inselat in evaluarea spectacolului regizat de Andrei Serban. O scrisoare deschisa intra intr-un cu totul alt regim publicistic decit un drept la replica. Cred insa ca autorul care se simte nedreptatit sau neinteles de un critic n-ar trebui sa-i faca acestuia procese de intentie si cu atit mai putin sa-l invete in scrisori deschise cum sa-si scrie cronicile. Asa cum pledez pentru libertatea de creatie a artistului, cred, la fel de mult, in libertatea de exprimare a criticului. Mai ales atunci cind criticul, cazul Magdalenei Boiangiu, are un cert prestigiu in breasla ca nu face jocuri de culise. Dar si prestigiul ca isi exprima de fiecare data propriul sau punct de vedere, cind comenteaza un spectacol. Incit brusca banuiala despre ea ca face critica de bisericuta, cum se intimpla frecvent in lumea teatrului autohton, unde actiunea de PR e adeseori confundata cu critica de intimpinare, nu sta in picioare.
Entuziasmarile neconditionate si adesea interesate ale unor comentatori scad tot mai mult interesul fata de cronica de teatru, care pare de multe ori teleghidata. Printre criticii de teatru care pe vremea directoratului lui Dinu Sararu la National nu s-au lasat teleghidati impotriva lui Andrei Serban se numara si Magdalena Boiangiu. Cind Dinu Sararu a incercat sa-l minimalizeze pe primul director al Nationalului de dupa Revolutie, acuzindu-l de lipsa de patriotism si afirmind ca, in Occident n-are succes decit prin hangare dezafectate, Magdalena Boiangiu l-a pus, public, la punct pe Sararu, cu o competenta pe care atunci Andrei Serban nu i-a contestat-o. Aceeasi Magdalena Boiangiu 'si-a permis' sa critice directoratul lui Ion Caramitru la Nationalul din Capitala, pe cind relatiile dintre Andrei Serban si Caramitru se stricasera, iar cei doi schimbau replici prin intermediul agentiilor de presa. Atunci ea a fost acuzata de anumiti comentatori ca se lasa manevrata de Andrei Serban. Ceea ce nu l-a impins pe Ion Caramitru sa-i trimita vreo scrisoare deschisa in care s-o invete cum sa-si scrie (sau sa nu-si scrie) comentariul.
Inteleg nemultumirea regizorului Andrei Serban ca montarea sa n-a fost perceputa cum se astepta de o persoana pe care o citeste cu interes 'din cind in cind' si care a scris prima despre 'Purificare'. Dar nu pricep de ce acest incercat profesionist a folosit in scrisoarea sa deschisa, expediata de la New York, o apreciere favorabila venita din partea unui spectator, drept contraargument fata de un comentariu profesionist facut in Romania.
Cristian Teodorescu
