"Troilus si Cresida" - tragic si comic in acelasi timp

Daca "totul e bine cand se termina cu bine", cu atat mai potrivit a fost finalul Festivalului international "Shakespeare", cu cat el ne-a prilejuit doua reprezentatii memorabile cu "Troilus si Cresida", de William Shakespeare, in viziunea regizorului Silviu Purcarete, decorul lui Helmut Sturmer si muzica lui Vasile Sirli, spectacol prezentat de prestigiosul Teatru "Katona Jozsef" din Budapesta. Acest nou discurs scenic "pune si el in paranteza" mult prea discutata (pana la vulgarizare) dihotomie dintre teatrul "de text" si teatrul "de imagine", aplicata de numeroase voci in cazul artei lui Purcarete, si ne ofera o tulburatoare sinteza intre forta cuvantului si expresivitatea imaginii, sinteza in care sunt implicate ambianta scenografica, costumele, obictele si mastile (acestea realizate de Varga Jaro Ilona). Banalul "spalator" dintr-o cazarma si paturile nu mai putin obisnuite dintr-un dormitor comun (sau un edificiu spitalicesc) devin pe rand campuri de lupta, locul unor "turniruri" pe viata si pe moarte, refugiul potrivit pentru scene de alcov, insolitul teatru al violului in grup, al dezmatului cazon si al betiei grotesti, apoi blestematul imperiu al crimei. Cresida, ca si Ofelia... La conferinta de presa, Nagy Ervin, interpretul lui Achile, marturisea ca regizorul i-a cam chinuit cu nerabdarea intinsa la maximum, in asteptarea scenelor tari, ale luptei dintre protagonistii celor doua tabere. Ei bine, as putea spune ca aceasta "tehnica", opusa unei dezvaluiri ex abrupto, a fost aplicata si spectatorilor, unii dintre ei derutati de schimbarea de ritm si de tonalitate dintre cele doua parti ale spectacolului: prima, ca o uvertura, pastrand in buna parte senzatia introducerii in "atmosfera" si a "citatului" shakespearian, iar cea de-a doua dezvaluindu-se violent si coplesitor, prin situatiile dinamice de joc si reactiile explozive ale actorilor, prin muzicalitate si cromatica, ori prin acel reversibil glissando intre umorul unor scene (ingenios recuperat din text) si amarul sau cruzimea descatusata intr-un lant de evenimente de o naucitoare sangvinitate. Nu trebuie sa uitam ca este una dintre cele mai tensionate si mai aprige piese ale marelui Will, amintindu-ne poate de cea mai sangeroasa capodopera a literaturii universale, dedicata razboiului dintre greci si troieni. Dar spectacolul isi apropie si meritul unei "exegeze" shakespeariene, in care, de pilda, Cresida isi asuma si framantarile Ofeliei, si nestatornicia reginei, mama lui Hamlet ("Biete femei, a noastra judecata/De ochii lunecosi e indrumata"), elanurile si prabusirile, iubirile si tradarile eroilor sau diabolica lor manipulare, iar "orbirea" lui Lear ("Pretuim mai degraba lutul poleit decat aurul invesmantat in lut"), ca si amestecul de maretie si grosolanie, de ingenuitate si de ticalosie in sanul acestui univers transpar pe scena in chip edificator pentru aceasta uriasa dramaturgie, dar si pentru profesionalismul marelui regizor roman, pentru talentul interpretilor si pentru disciplina lor in scena, apecierile individuale conjugandu-se convingator cu imaginea remarcabila a ansamblului. Dar, pentru ca vorbim despre actori si despre scene inca fierbinti in memoria spectatorilor, sa amintim de acea impresionanta despartire dintre Cresida (Rezes Judit) si Troilus (Keresztes Tamas), de momentele cand eroina devine tinta instinctelor erotice si a grosolaniei grecilor de la care nu se abat nici Agamemnon (Ujlaki Denes) sau batranul Nestor (Kun Vilmos), scena ce-i defineste laconic si impecabil pe fiecare dintre ei, de "jocul" subtil al cuceririi Cresidei de catre Diomede (Kocsis Gergely), desfasurata in vreme ce diabolicul Ulyse (Hajduc Karoly) si nefericitul Troilus asista ca "martori tacuti la cele intamplate", de confruntarea comic-grotesca dintre Ajax (Toth Zoltan) si Hector (Lengyel Ferenc), infasurati in armuri si purtati de paturile devenite care de lupta, confruntare incheiata printr-o bestiala betie, emblematica pentru alunecarea pateticului in derizoriu. Sa ne amintim si de o alta scena, antologica, atunci cand Achile isi retraieste iubirea vinovata pentru atat de tanarul Patrocle (Anrdas Koloszar, pusti care a debutat la Bucuresti), ucis miseleste, scena marcata printr-un dans voluptuos si exuberant, pe sunete de castaniete, in timp ce mirmidonii, acei pigmei fara identitate din tabara sa (excelenta este miscarea de masinarie a grupului, atat de bine gandita in spectacolele lui Purcarete), viermuiesc in jurul lui Hector, "pregatindu-l" pentru oribila "vivisectie" ce-i va prilejui lui Achile bucuria animalica de a-si spala fata in sangele adversarului, golit de maruntaie! Comicul in ajutorul tragicului In final, dupa ce scena cenusie este invaluita de giulgiul sangeros al mortii, ce mai putea sa urmeze intr-un spectacol de Purcarete decat un neasteptat anticlimax, adica o partida de... masaj, in care sunt cuprinsi "filozofii" supravietuitori, Thersit (Bezeredi Zoltan) si Pandar (Haumann Peter)? Gandul ionescian potrivit caruia "comicul este singurul in masura sa ne dea puterea de a suporta tragedia existentei" isi afla aici inca o superba incununare. "Numai razboaie si dezmat, nimic altceva nu are trecere", afirma eroii shakespearieni. Si nimic nu are darul de a se opune acestui maraton apocaliptic spre haos si alienare, afirma spectacolul, amintindu-ne, prin mesajul sau, de exceptionalul "Hamlet" testamentar al regretatului Vlad Mugur. Un articol de Ion Parhon