„Gnoza" (gr. gnōsis) inseamna „Cunoastere", o cunoastere ce aduce cu sine si procura prin ea insasi mantuirea, o stiinta eliberatoare sau care mantuieste, o stiinta care este, in sine si prin sine, mantuire.
Numim sau putem numi „gnosticism" - si, de asemenea, „gnoza" - orice doctrina sau orice atitudine religioasa intemeiata pe teoria sau pe experienta obtinerii mantuirii prin Cunoastere.
Oricat de adevarata si importanta ar fi, o astfel de definitie ramane abstracta si insuficienta: ea nu precizeaza nici despre ce fel de cunoastere (dobandita sau revelata, rationala sau mistica, discursiva sau intuitiva) este vorba aici, nici in ce, de ce si in ce fel o cunoastere de acest gen il mantuieste, sau se considera ca il mantuieste, pe cel care o obtine sau o poseda.
Pe de alta parte, in foarte numeroasele si diferitele manifestari pe care le ofera in istorie si care, in anumite cazuri, au avut posibilitatea sa fie independente unele de altele, atitudinea gnostica se dovedeste coerenta, una si constanta, reprezentand prin aceasta un tip distinct si original de religiozitate.
Astfel, Gnoza poate si trebuie sa fie considerata drept un fenomen particular, comun diferitelor domenii ale Istoriei religiilor si, in acest fel, general.
Acesta este felul in care intentionam sa o studiem aici, cautand sa descoperim structura care ii defineste esenta, elementele ce o alcatuiesc si modul in care acestea se articuleaza unul de celalalt, mecanismele ce o determina, experientele si exigentele la care raspunde; pe scurt, incercand sa o intelegem atat in ea insasi, cat si prin ea insasi si sa pricepem in ce sens speculatiile, temele,
miturile si riturile care ii alcatuiesc materia sunt ordonate in vederea unei nevoi de mantuire individuala pe care o traduc si, in ansamblu, o satisfac.
Filozof ca formatie, H.C. Puech s-a orientat, sub conducerea lui Emile Brehier si a lui Leon Robin, spre studiul filosofiei grecesti, indeosebi spre neoplatonism si hermetism, dupa care interesul sau s-a indreptat spre doctrinele din perioada crestinismului timpuriu.
Ulterior, ca Presedinte al departamentului de Stiinte Religioase la Ecole Pratique des Hautes Etudes, a exercitat o influenta hotaritoare in dezvoltarea considerabila pe care studiile patristice au cunoscut-o in Franta, mai ales dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Dupa descoperirea depozitului de manuscrise maniheene de la Fayum, Puech se va dedica studiului acestora. Rezultatele cercetarii sunt adunate in cartea Le manicheisme, son fondateur, sa doctrine, publicata in 1949, care ramine si astazi, prin bogatia si siguranta informatiei o lucrare de referinta.
Intre 1970-1976, coordoneaza publicarea monumentalei Histoire des Religions, in „Encyclopedie de la Pleiade", la care a participat un mare numar de cercetatori, unde Puech isi va exprima conceptia sa despre stiinta careia i-a consacrat intreaga viata.
