Pe scurt “Le voyage dans la Lune” era o capodopera a filmului mut, insa cine poate spune cati dintre cei care l-au vazut atunci, in 1902, au putut intelege exact ce facuse acest entuziast si fanatic Georges Melies, cunoscut nu cu multa vreme in urma ca un talentat iluzionist. Vazut astazi (din fericire este usor sa il gasesti pe Youtube) cel mai cunoscut film regizat si produs de Melies fascineaza, induioseaza, incanta si pasioneaza tocmai prin amestecul de inocenta, entuziasm, inteligenta filmica si efectele speciale unice pentru acel moment si tehnicile de filmare care aveau sa fie repede preluate si imitate. Sigur, era in buna parte adaptarea pe marele ecran a unui spectacol de circ sau de balci, foarte populare atunci, si Melies o stia prea bine. A fost un triumf, chiar daca financiar i-a adus mai putin decat se astepta dupa ce fusese difuzat fara aprobare (si plata) peste ocean, si in buna masura atunci cand Georges Melies a fost redescoperit, ca o tarzie recompensa, a fost in parte si datorita acestei calatorii. Mai este oare de mirare ca peste multe decenii o trupa ca The Smashing Pumpkins folosea celebrul film ca inspiratie pentru clipul piesei Tonight, Tonight (de pe albumul Mellon Collie and the Infinite Sadness), demonstrand ca Melies era inca actual? Sau ca Martin Scorsese, celebru pentru filme de cu totul alt gen, lansa in 2011 incantatorul “Hugo”, o feerie pentru cei mari si cei mici in care Melies este unul dintre personajele principale, fiind jucat de un memorabil Ben Kingsley?
Georges Melies, de la iluzionism la cinematograf
.jpg)
Nascut pe 8 decembrie 1861, viitorul producator si regizor de film care va schimba pentru totdeauna a saptea arta purta numele de Marie-Georges-Jean Melies si provenea dintr-o familie relativ instarita pentru acea vreme. Tatal si mama (cu origini olandeze) era iscusiti mestesugari ce deschisesera o fabrica de incaltaminte la Paris, realizand modele solide si foarte populare atunci, si era ceva firesc pentru cei trei fii – Henri, Gaston, Georges – sa li se alature mai tarziu in bransa. Georges avea sa fie insa o surprinzatoare exceptie. Are bune rezultate scolare, este bun la compozitie si traduceri din latina, dar are un obicei pentru care profesorii il pedepsesc adesea: acopera mereu paginile caietelor cu desene si schite, fie caricaturi, fie peisaje si personaje fantastice. De altfel nu dureaza mult pana isi construieste propriul teatru de papusi in miniatura, picteaza figuri si decoruri, costume si scrie entuziast adaptari si piese originale. Va lucra mai tarziu in fabrica parintilor, merge inclusiv la Londra pentru o vreme, dar acolo este definitiv atras de spectacolul dat de iluzionistii foarte in voga, care isi pacaleau, incantau si seduceau publicul atat de usor. Abandoneaza ideea de a se incrie la Ecole des Beaux-Arts – si din acest punct de vedere va fi un auto-didact – se casatoreste in 1885 cu Eugenie Genin (impotriva vointei parintilor) si incepe sa dea spectacole de iluzionism la Theatre Robert-Houdin. Il va cumpara de altfel trei ani mai tarziu, dupa ce vanduse fratilor parea lui din afacerea familiei, pune in scena spectacole surprinzatoare, isi cucereste si convinge publicul, si este unul dintre iluzionistii francezi de prima mana atunci, desi treptat interesul pentru acest gen artistic pare sa scada. Ar fi banuit atunci ca peste doar cativa ani va descoperi o arta cu totul noua, care ii va aduce gloria, uitarea si ulterior o tarzie recunostere si legenda postuma?
La sfarsitul lui 1895, pe 28 decembrie, Georges Melies se numara printre cei invitati de fratii Lumiere la un spectacol special. Este unul dintre cei mai cunoscuti proprietari de sali de spectacole, asa ca prezenta lui este fireasca. Poate ca va dori ca fratii sa isi prezinte inventia si in teatrul lui. Melies este vrajit, fascinat, uluit. Le ofera celor doi 10 000 de franci pentru minunatul aparat (altii ar da chiar mai mult), si cand este refuzat ajunge sa cumpere un Animatograph de la Robert W. Paul, o alternativa poate nu la fel de performanta ca a fratilor Lumiere, dar este a lui, a lui Melies. Pasiunea pentru masinarii il convinge sa desfaca si sa modifice aparatul dupa planurile sale, cumpara film de la Londra, invata sa filmeze, sa prepare pelicula, sa o proiecteze si pastreze. A invatat sa deseneze, sa picteze, sa faca decoruri si scenarii, sa prezinte pe scena iluzii uluitoare, cine spune ca nu poate deveni la randul lui regizor, producator, actor. Factotum entuziast, patenteaza dupa doar un an propriul aparat ce este camera de filmat si proiector. Este zgomotos, greu, primitiv, dar pana cand sa cumpere mai multe aparate mai bune este al lui. Si incepe sa lucreze cu acelasi entuziasm fanatizat cu care facuse totul.
Sute de filme, propriul studio, magie si uitare
Cinematograful este la inceput. Un film de un minut deja este o productie care va vinde, va aduce spectatorii in sala, aceiasi spectatori uluiti si speriati sa vada trenul cum se apropie in plina viteza, gata parca sa ii loveasca. Georges Melies este un pionier. Are experienta spectacolului de magie, regizeaza, joaca scrie scenariile, proiecteaza decoruri, costume, monstri stranii, aparate miraculoase si castele din mucava si panza. Pe scena a fost un iluzionist extraordinar, asa ca incearca (si reuseste) sa transpuna efectele speciale, iluzia, magia de scena in noua arta, folosind decupajul, supra-expunerea, montajul rapid, excursul. Pana in 1913 la realiza peste 500 de filme, multe dintre ele pierdute, cu rare exceptii scurt-metraje in care esentiala nu este povestea, naratiunea, calatoria de la un punct la altul, ci efectul, tehnica, atmosfera. Obiectele apar si dispar, la fel si actorii. In cadru vin diavoli si zane, scheleti miscatori si capete retezate, fiinte zburatoare si animale fantastice.
Totul este o joaca, nu exista reguli, se scrie practic istoria genului pe moment. Isi va construi de altfel la un moment dat si propriul studio de film langa Paris, iar succesul de public si implicit financiar este imens. Practic se poate spune ca pana spre Primul Razboi Mondial filmele lui Melies (de la cele scurte la lung-metraje de peste 10 minute) domina totul si ii aduc bune castiguri, dar si fericirea succesului. Iar “Calatoria pe Luna” marele sau film. Numai ca treptat publicul nu mai este atras de imaginatia si calatoriile sale, de fastuoasele decoruri, de costume, zane si feerii. Razboiul va schimba totul, si poate chiar in absenta lui finalul ar fi fost acelasi. Gusturile se schimba. Oamenii vor alte filme, noi, diferite. Nu va dura mult pana cand Melies ajunge la faliment. A pierdut totul.
Pravalia din Gara Montparnasse si Legiunea de Onoare
Dupa ce se va recasatori cu actrita Jeanne d’Alcy este un batran uitat, slab, trist, care are vinde jucarii si dulciuri la o mica pravalie, mai mult o ghereta, din Gara Montparnasse. Suntem in anii 20 si probabil ca numele lui spune prea putin publicului larg, desi acesta continua sa mearga la cinema. Lumea a trecut prin experienta unui conflict mondial devastator, iar feerile sale, multe distruse, nu mai sunt parca pe gustul publicului nou, care vrea alt gen de filme. Melies este vetust, imbatranit, amar. Chiar si “Le voyage dans la Lune”, altadata marele succes de casa si critica, parca a disparut din memoria tuturor. Melies nici nu e sigur daca mai exista copii pe undeva. Si totusi ca intr-un scenariu de film un jurnalist il cauta si il gaseste in 1924, pentru a-i cere un interviu pentru o carte despre istoria filmului. Este Georges-Michel Coissac si simplul fapt ca il include pe Mellies in carte va rasturna totul.
I se cere un volum de memorii (incepe sa il scrie imediat) apar articole despre importanta filmelor sale si mai ales despre efectele speciale de pionierat, se scriu articole si nu putini sunt cei care vin sa il vada pe batranul Melies la taraba cu jucarii si dulciuri, mirat, surprins si fericit ca nu a fost de fapt uitat.
Nici pe departe. In 1929 are suprema satisfactie de a fi sarbatorit printr-o gala retrospectiva, eveniment unde lumea buna nu lipseste, si este pentru Georges Melies unul dintre cele mai frumoase momente din viata. Faptul ca primeste peste doar doi ani Legiunea de Onoare, oricat de important, este probabil pentru el mai putin. Va trai urmatorii ani (moare in 1938) cu bucuria sincera ca munca sa nu a fost uitata, nici ignorata, ca felul in care a visat si a transpus totul pe pelicula a fost un capitol de istorie al artei pe care a adorat-o, ca filmele lui (destule au fost pastrate) vor fi vazute din nou si din nou. Melies a castigat. Influenta si prezenta sa in cinema nu pot fi trecute cu vederea. In anii 2000, la multa vremea dupa moartea lui Melies, Brian Selznick publica o carte pentru copii (si nu numai), Inventia lui Hugo Cabret, o incantatoare poveste, inspirata chiar de adevarata viata a lui Georges Melies. Este un bestseller, bine primit de public si critica, si nu peste multi ani – prima editie apare in 2007 – este lansata si ecranizarea, in 2011, regizata de nimeni altul decat Martin Scorsese si cu o distributie de zile mari.
Hugo, o biografie necesara si aproape exacta
Lansat in 2011 si la prima vedere atipic pentru Martin Scorsese (era si primul sau film 3D), Hugo avea sa fie nominalizat la 11 categorii ale Premiilor Oscar, castigand nu mai putin de cinci, inclusiv pentru sunet si efecte vizuale, alaturi de doua premii BAFTA si trei Globuri de Aur. Cu Georges Melies interpretat de Ben Kingsley, un impresionant Christopher Lee intr-un rol secundar, Chloe Grace Moretz, Jude Law sau un Sacha Baron Cohen intr-un rol la prima vedere marunt, dar pe care il face greu de uitat, Hugo a fost in buna masura biografia pe care Melies o merita, avand ceva din feeriile si fanteziile sale, de la frumusetea imaginii la atmosfera si eroi.
Din fericire producatorii s-au inspirat mult din viata adevaratului Georges Melies, asa ca Hugo poate fi si o utila biografie (pana la un punct). La fel ca in realitate si Melies din productia lui Scorsese a descoperit filmul datorita fratilor Lumiere, iar pasiunea sa pentru mecanisme, inventii si masinarii l-a ajutat nu doar sa isi creeze mai tarziu decorurile, dar si sa inventeze practic anumite efecte speciale si trucuri. Dar in acest caz a contat enorm si experienta de iluzionist, si nu unul de duzina. A produs sute de scurt-metraje, si daca o buna parte s-au pierdut (se pare chiar ca unele au fost topite pentru a recupera celuloidul) altele din fericire pot fi vazute si astazi, cel mai cunoscut ramanand Le voyage dans la lune din 1902, care joaca un rol important in film. A avut propriul teatru, este foarte posibil sa fi facut cel putin planurile pentru propriul automaton (sigur era fascinat de aceste masinarii stranii, din care avea o veribabila colectie) si la fel ca in Hugo a dat faliment dupa ce publicul pur si simplu nu a mai fost interesat de creatiile lui cinematografice.
E adevarat ca s-a casatorit cu Jeanne d’Alcy abia in 1925, dupa ce nu mai facuse de ani buni filme, dar este adevarat ca cei doi au lucrat impreuna si probabil asa a inceput si legatura lor. Iar acel automaton cu privire absenta, melancolica, a fost inspirat de o creatie similara, parte dintr-un triptic de personaje mecanice realizate in veacul al XVIII-lea de ceasornicarul elvetian Pierre Jaquet-Droz, impreuna cu fiul sau, Henri-Louis, si Jean-Frederic Leschot. In afara automatonului care scrie un altul deseneaza, in vreme ce sora celor doi canta la clavecin, cele trei papusi mecanice gasindu-se azi la Muzeul de Arta si Istorie din Neuchatel, Elvetia.
