A spune doar ca Pablo Picasso a dominat arta occidentala a secolului XX este, in cel mai bun caz, o banalitate. Inainte de implinirea varstei de 50 de ani, spaniolul din Malaga devenise chintesenta imaginii artistului contemporan, fiind mai cunoscut decat multe dintre vedetele clipei. Nici un alt pictor dinaintea sa nu avusese o asemenea celebritate. Velasquez sau Titian nu aveau un public mai mare de cateva sute sau mii de persoane, in cel mai bun caz - iar cea mai mare parte dintre acestia erau membrii caselor regale europene, nobili si intelectuali. Pentru mase aceste nume nu spuneau nimic, nu existau de fapt.
Publicul lui Picasso - intelegand prin asta toti cei care auzisera de el si ii vazusera macar o lucrare, fie si intr-un album de arta, o revista sau la televizor - era de milioane de oameni. Picasso si operele sale faceau subiectul a nenumarate si interminabile analize, barfe, antipatii si devotiuni, manifestari de simpatie sau antipatie, umor sau dispret.
Picasso era la randul sau o personalitate complexa si contradictorie, foarte dificila, asemanatoare creatiei sale. Era un personaj superstitios si sarcastic, purtandu-se uneori urat chiar si cu copiii sai, alteori fiind socant de brutal fata de nenumaratele sale iubite. Isi privea colegele pictorite ca pe un rau necesar timpurilor, o simpla moda a vremii, avand pentru ele cel mult o stranie condescendenta. Obisnuia sa imparta femeile in doua categorii distincte "zeite sau presuri de pus la usa", ceea ce il facea sa para o bestie pentru feministe. Cu toate acestea nu se putea plange de respingeri din partea femeilor, care acceptau orice doar pentru a fi in preajma maestrului, situatie care il amuza pe Picasso si de care profita fara vreo ezitare, punand la bataie sarmul sau deja legendar. Aceasta virilitate indelung trimbitata si mitologizata a dus la aparitia unei adevarate industrii culturale, el insusi prezentandu-se ca Minotaur intr-un labirint construit din hartie si panza, una dintre lucrarile sale stranii pentru sinceritatea sa. A avut un mare noroc si din punct de vedere politic. In perioada in care nazistii au ajuns la putere si in special dupa ce Franta s-a prabusit in fata asaltului Wehrmacht-ului, Picasso era esenta "artei degenerate", dar din cauza faimei sale era practic intangibil, asa ca a putut ramane linistit in capitala franceza ocupata. Dupa razboi, cand artistii si scriitorii erau blamati fie si pentru cel mai mic compromis facut nazismului sau fascismului, adesea aceste invinuiri capatand accente grotesti, Picasso a devenit un asiduu sustinator al stangii. Mai mult decat atat, s-a afirmat ca un sustinator fanatic al lui Stalin, ignorand voit Gulagul si masacrele. Din nou a scapat neatins, cu exceptia unor voci critice firave, continuand sa fie apreciat chiar si in SUA aflate in plin Razboi Rece.
Nici un alt pictor sau sculptor, nici macar Michelangelo, nu s-a bucurat de o asemenea popularitate in timpul vietii. Si este de presupus ca acest fenoment nu se va repeta prea curand, poate chiar niciodata, mijloacele massmedia impunandu-se ca noile creatoare de mituri si interactiune sociala. Chiar daca un personaj precum Marcel Duchamp, asul ironiei conceptuale, a influentat arta ultimilor '30 de ani cu mult peste Picasso, maestrul spaniol a fost ultimul mare beneficiar al credintei ca limbajul artei conteaza nu doar pentru admiratorii fanatici, ci si pentru mase. Iar Picasso a fost si primul artist care a reusit sa atraga massmedia in favoarea sa, prezentandu-l necontenit si intr-o multitudine de formate.
Sansa sa, in afara de incontestabilul talent, a fost ca s-a situat la granita dintre cele doua lumi : una clasica, muribunda si incercand sa mai reziste, o alta modernista, bazata pe noile tehnologii. Daca nu ar fi fost artistul potrivit la locul si momentul potrivit, atunci poate ezitarile si excentricitatile sale, felul in care si-a depasit mereu regulile si limitele (ca si pe cele ale altora) nu ar fi provocate asemenea controverse si in final o asemenea celebritate.
Picasso a creat enorm de multe lucrari, ceea ce in sine nu este neaparat un avantaj. De la Vermeer au ramas putine tablouri, iar de la fratii Van Eyck chiar mai putine, dar acestia si-au castigat locul in istoria artei la fel ca si Picasso. Totusi, creatiile lui Picasso s-au raspandit intr-o maniera sau alta in intreaga lume, lasandu-si amprenta asupra tuturor domeniilor artistice pe care le-a abordat. Opera sa s-a creat intr-un fel pe sine, fiecare imagine dand nastere altora, tot mai numeroase, intr-o fascinanta expansiune geometrica, pana la moartea lui Picasso.
Chitarist batran, 1903
Mai mult, a fost artistul cu care ceilalti au trebuit la un moment dat sa se compare sau confrunte. Nici unul dintre curentele artistice ale secolului XX nu a putut scapa de apasarea acestui maestru, care inspira, demola sau contribuia. Cubismul, pe care l-a inventat alaturi de Georges Braque, a fost rezultatul uneia dintre cele mai faste colaborari din istorie. Chiar daca Picasso nu a realizat nici un tablou abstract, nici acest curent nu a scapat de influenta sa, pe care o poarta in sine. Cele mai bune exemple in acest sens sunt lucrarile primilor pictori abstracti impresionisti din SUA Arshile Gorky, Jackson Pollock si Willem de Kooning, printre altii.
Picasso a fost considerat inca din copilarie un geniu artistic. Perioadele Albastra (1901-1904) si Roz, cu figurile stranii de cersetori si circari, nu sunt, cu toata popularitatea, decat un tribut adus simbolismului secolului XIX.
Familie de saltimbanci, 1905
Abia experienta modernismului l-a ajutat sa-si formeze stilul modern, ceea ce s-a intamplat abia la Paris. Acolo, productia de masa si reproducerile faceau deja parte din viata cotidiana : ziarele, afisele, etichetele, reclamele, toata acesta viata publica extrem de vie, de semne si simboluri, lansate in permanenta si schimbate la fel de repede. Era mediul cel mai bun pentru cubism si, cum se va dovedi, pentru Picasso.
Nu a fost nici filosof, nici matematician, caci nu exista o geometrie in cubism, dar creatiile realizate intre 1911-1918, in colaborare cu Georges Braque au fost influentate de ideile enuntate de Einstein sau Alfred North Whitehead. Potrivit acestora, realitatea nu este figura sau vid, totul este relatie, un camp viu de evenimente si elemente interdependente. Cu mult inainte de curentul Pop Art, Picasso intuise deja magnetismul culturii de masa si felul in care arta s-ar putea revigora cu ajutorul comunului. Cubismul era greu de descifrat si inteles, foarte ambitios si totusi popular. De fapt, a fost cel mai influent curent artistic al inceputului de secol XX. Pentru a se distanta de imitatori, nu putini la numar, Picasso a trecut in extrema cealalta, incepand sa reevalueze si foloseasca clasicismul ce parea de mult uitat.
Stilul sau "clasic", la care va reveni din cand in cand in deceniile care vor urma, poate fi considerat un semn al independentei artistice. Dupa ce a incheiat colaborarea cu Braque printr-o replica celebra "Braque este nevasta mea", Picasso a ramas un solitar pentru tot restul carierei sale. Dar un singuratic ce nu se putea plange de lipsa admiratorilor si mai ales a femeilor. Avea sa se imprieteneasca foarte tarziu cu Matisse, abia cand cei doi erau deja maestri consacrati, batrani. A preferat sa se apropie de poeti si scriitori, evitand compania pictorilor sau sculptorilor, fara a oferi vreodata explicatii. Dar celebritatea sa ii permitea si astfel de excentricitati.
Trei muzicieni, 1921
