A inceput sa lucreze la doar 13 ani, intr-o mica fabrica de portelanuri, fiind unul dintre ucenicii care pictau modelele. Mai tarziu va realiza decoratiunile pentru evantaie si perdele, preferand sa isi petreaca putinul timp liber la Muzeul Luvru – din fericire locuinta familiei era in apropiere – unde facea copii si desene dupa lucrarile preferate. Abia dupa 20 de ani, cand reusise sa stranga suficienti bani, este pentru scurta vreme elevul lui Charles Gleyre, apoi se inscrie in 1862 la Academie des Beaux-Arts.
In atelierul lui Gleyre ii va cunoaste pe Claude Monet, Alfred Sisley si Frederick Bazille, de care il va lega o frumoasa prietenie, iar in anii de studii la Academie des Beaux-Arts din Paris va fi coleg cu Nicolae Grigorescu.
Dupa 1880, ca un adevarat globetrotter artistic, Renoir pleaca intr-o adevarata calatorie initiatica prin Europa si ajunge apoi in Africa de Nord. Nu era doar o evadare din lumea artistica pariziana – care cel putin in prima parte a carierei sale il respinsese – ci o cautare a maestrilor pe care ii admira. Merge la Madrid pentru a descoperi panzele lui Velazquez, ajunge in Italia pe urmele lui Titian, la Florenta pentru a-l intelege mai bine pe Rafael, pentru ca in final sa ajunga in indepartata Algerie. Motivul? Eugene Delacroix.
Impresia lasata de maestrii italieni renascentisti si de calatoria in Italia a produs o adevarata criza in biografia artistica a lui Renoir, atunci considerat unul dintre cei mai importanti impresionisti. I se parea ca nu stie sa deseneze, ca nu mai stie sa picteze, si pentru o vreme a lucrat intr-un stil mai curand clasic, “perioada Ingres”, asa cum avea sa fie numita.
Richard Wagner, 1882
Renoir era un mare admirator al lui Richard Wagner. In 1882, intr-o perioada in care vizita Italia, a reusit sa il intalneasca pe Wagner la Palermo. Au incercat de doua ori sa se intalneasca, fara succes, si abia a treia oara pictorul se gasea in fata muzicianului pe care il admira. Discutia a fost amicala, si dupa trei sferturi de ora Renoir a fost cel care i-a propus lui Wagner sa ii pozeze a doua zi pentru un tablou. Compozitorul a acceptat, si cand Renoir a venit a doua zi a gasit un Wagner fericit dar neasteptat de emotionat. Avea sa termine tabloul in doar 35 de minute, simtind ca muzicianul incepe deja sa se plictiseasca. Potrivit unei scrisori trimise de pictor unui prieten, comentariul nu fara umor al lui Wagner ar fi fost “E adevarat ca arat ca un pastor protestant.”
A fost tatal lui Jean Renoir, celebrul regizor francez. Cat de mare a fost influenta tatalui asupra carierei lui Jean Renoir este greu de spus, dar multi ani mai tarziu regizorul isi amintea cu nostalgie de Gabrielle Renard, dadaca sa, cea care l-a facut sa descopere magia teatrului de papusi, care avea sa il inspire si influenteze mai departe.
Tot Jean Renoir povestea ca intr-o zi tatal sau i-a facut o marturisire poetica, ce ar putea fi inteleasa si ca un credo artistic al pictorului: “Se spune ca un copac este doar o combinatie de elemente chimice. Eu prefer sa cred ca a fost creat de Dumnezeu, si ca inauntrul sau locuieste o nimfa”. Poate chiar asa isi dorea Renoir sa vada lumea. Poate asa o vedea.
Chiar daca in ultimii ani ai vietii trupul l-a tradat pe pictor, macinat de artrita reumatoida ce i-a adus paralizia si l-a imobilizat intr-un scaun cu rotile, cel care luptase atat de mult pentru opera sa nu a renuntat la pictura. A continuat sa lucreze, cu inversunare, si cand nu mai putea sa isi miste degetele a legat pur si simplu de mana o pensula si a pictat mai departe. In definitiv obisnuita sa spuna ca nu crede sa fi trecut vreo zi din viata sa in care nu a pictat.
Sau cum i-ar fi spus intr-o zi lui Matisse, impresionat de lupta pe care o ducea prietenul sau: durerea trece, dar frumusetea ramane.
Triumful sau poate a fost tarziu, dar cat de fericit trebuie sa se fi simtit Renoir in 1919, cand a vizitat Muzeul Luvru, spatiul fascinant al copilariei sale, unde tablourile sale stateau alaturi de capodoperele vechilor maestri pe care ii iubise si il formasera ca artist. Avea sa moara in acelasi an.
