Nascut pe 27 noiembrie 1942 in Seattle, SUA, a primit numele John Allen Hendrix. Dupa intoarcerea tatalui din razboi lucrurile au mers tot mai rau, banii erau putini, certurile tot mai dese, si nu va dura mult pana cand sotii Hendrix au divortat, iar tatal, James “Al” Hendrix, a ales sa il creasca pe viitorul muzician, schimbandu-i si numele in James Marshall. Abia in 1966, cand pleaca la Londra, va adopta numele care a devenit celebru, Jimi Hendrix, la sugestia basistului trupei The Animals, Chas Chandler.
Primul intrument al lui Hendrix a fost o chitara ukulele, gasita in gunoiul scos din casa unei batrane, si avand o singura coarda. Tatal sau i-a cumparat prima chitara acustica, pe cand Jimi avea doar 15 ani, si un an mai tarziu, convins ca pentru fiul sau muzica nu era doar un hobby al varstei, ii daruia si prima sa chitara electrica, o Supro Ozark 1560S. Daca mai tarziu va folosi mai ales un Fender Stratocaster, ocazional a folosit si modele Gibson SG, Flying V sau Les Paul, Fender Jazzmaster si Fender Duo-Sonic.
Spre neplacuta surpriza a tatalui, renunta la scoala, este prins de doua ori conducand masini furate, si in 1959, are de ales – inchisoare sau armata. Asa ca in mai 1959 se inroleaza in armata, la parasutisti. Dar intre stilul cazon si soldatul Hendrix incompatibilitatea era totala. James era interesat doar de muzica, “acumuleaza” mai multe zile de arest, si, dupa o accidentare, este in sfarsit liber. Superiorii este insa chiar mai bucurosi decat Hendrix, convinsi pe buna dreptate ca nu ar fi putut niciodata sa ajunga un soldat, fie si unul mediocru.
Primele sale influente au fost Elvis Presley, B.B. King si Muddy Waters.
Dupa prima sa trupa, The Velvetones (in acea perioada a primit si intaia chitara electrica), va canta in primul sau concert public in subsolul unei sinagogi din Seattle, fara sa apuce sa termine recitalul. Prea expansiv pentru formatia al carei nume s-a pierdut a fost “rugat” sa plece intre doua piese. Va face parte ulterior din Rockin Kings, primul grup semi-profesional, apoi din King Kasuals, si, in paralel, va acompania nume mari precum Sam Cooke, Jackie Wilson, Slim Harpo. Dupa mai multe concerte in cluburile din Harlem si o perioada petrecuta alaturi de cei de la Isley Brothers, satul sa mai respecte regulile altor trupe, Hendrix stia ca este momentul sa infiinteze propria formatie.
Va continua totusi o perioada sa cante in alte trupe, inclusiv alaturi de Little Richard, apoi in Curtis Knight and the Squires, in cluburi mai mari sau mai mici, de fiecare data stilul sau spectaculos si chiar scandalos pentru acea perioada aducandu-i, mai devreme sau mai tarziu, concedierea.
Iar trupa care ii aduce in sfarsit celebritatea va fi The Jimi Hendrix Experience, infiintata in toamna lui 1966 alaturi de Noel Redding si Mitch Mitchell, titulatura sub care vor fi lansate cele trei discuri definitorii pentru Hendrix: Are You Experienced (1967), Axis: Bold as Love (1967) si Electric Ladyland (1968). Va fi marele succes pentru Hendrix, muzica nu a mai fost niciodata la fel, si, dupa despartirea trupei, a mai aparut un album live, Band of Gypsys, inregistrat alaturi de Billy Cox si Buddy Miles. Un disc de succes, scos in 1970, si nimeni nu si-ar fi imaginat ca va fi si ultimul.
Concertul de la Monterey Pop Festival, din iunie 1967, a ramas legendar nu doar prin interpretare, dar si prin finalul recitalului, cand Hendrix, dupa o interpretare fulminanta a piesei Wild Thing, a dat foc chitarii sale, ceea ce i-a asigurat o nesperata publicitate. Daca cei de la The Who isi distrugeau instrumentele la finalul concertului, Hendrix a incercat altceva. Si in total avea sa isi arda chitara de patru ori.
Hendrix putea sa fie si surprinzator de distrat. Intr-o seara a uitat intr-un taxi benzile cu fata A a discului Axis: Bold As Love”, fara sa le mai recupereze vreodata. Asa ca piesele au trebuit reinregistrate, ceea ce nu a fost tocmai pe placul casei de discuri. Insemna mai mult timp, mai multi bani, si totul pentru o muzica bizara ce inca nu reusise sa devina un succes de top.
In ciuda succesului Hendrix ramasese de o modestie surprinzatoare, dublata de o neasteptata timiditate in afara scenei. In interviurile sale era de fiecare data extrem de amabil, recunostea cu umor ca nu stie notele muzicale si ca este doar un autodidact, refuza titulaturi entuziaste ca “cel mai mare chitarist din lume”.
Recitalul de la celebrul festival Woodstock (18 august 1969) a fost unul dintre foarte rarele concerte sustinute de Hendrix dimineata. Intotdeauna headliner, ar fi trebuit sa cante ultimul, dar festivalul se prelungise mult peste asteptarile organizatorilor, asa ca Jimi a fost nevoit sa urce pe scena abia la ora noua dimineata, cand publicul se injumatatise deja. A fost o sansa uriasa, pentru ca nu doar a fost unul dintre cele mai bune concerte Hendrix, dar a fost si filmat integral, un document muzical de importanta cruciala. Si, asa cum se intampla foarte rar, Hendrix a cantat si un bis, piesa Hey Joe.
In definitiv fusese cel care nu doar era un chitarist aparte, dar reusea sa faca din fiecare concert un adevarat spectacol – canta cu chitara la spate, rasturnata, cu dintii, soca de fiecare data prin sunete si tehnici noi, la care aparent nimeni nu se mai gandise. Desi in interviurile de mai tarziu povestea ca unele din “trucurile” sale de scena erau preluate de la cantareti mai putin cunoscuti si folosite pentru a face totul un adevarat spectacol.
A.L.
Martie 2016
